„Pur și simplu, nu sunt o persoană bună la matematică”. Câți dintre noi nu am rostit sau auzit această frază? Deși pare inofensivă, o astfel de convingere s-a transformat într-un mit cultural adânc înrădăcinat și într-un obstacol real pentru milioane de copii și adulți. Realitatea, susținută de cercetări solide, este că abilitățile matematice nu se moștenesc, ci se construiesc. Cu muncă, perseverență și încredere, relatează TheAtlantic.
Ideea că talentul matematic e înnăscut este nu doar falsă, ci și periculoasă. Gândind altfel, s-ar putea chiar să-ți sabotezi viitorul profesional. Mai grav, ajuți la perpetuarea unui mit care afectează mai ales copiii dezavantajați sau pe cei care au un deficit de încredere, anume că mitul că talentul matematic este înnăscut.
Într-o societate în care tot mai multe locuri de muncă cer competențe tehnice, mitul „talentului înnăscut” devine periculos. El creează o profeție care se auto-îndeplinește… cine crede că nu are „minte de matematică” se va teme de eșec și va evita efortul. iar la final, tocmai lipsa încrederii pare să confirme „lipsa talentului”.
Cerc vicios sau cum se construiește un mit
Cei care predau matematică văd mereu același tipar: elevii bine pregătiți, de multe ori sprijiniți acasă, obțin rezultate foarte bune la început. Cei nepregătiți, deși inteligenți, iau note mai slabe. În loc să vadă diferența de pregătire, aceștia interpretează rezultatul ca dovadă a unui „defect genetic”. Așa se instalează resemnarea. În paralel, cei din prima categorie devin tot mai încrezători și muncesc mai mult, și își consolidează avansul.
Acest proces e amplificat de convingerea greșită că inteligența e fixă. Două cercetătoare americane, Carol Dweck, profesor de psihologie la Stanford, și Lisa Blackwell, cofondatoare a Mindset Works, ambele recunoscute pentru cercetările lor despre mentalitatea de creștere și motivația în educație, au demonstrat că elevii care cred că își pot dezvolta inteligența prin efort ajung să obțină rezultate mai bune.
Mai mult: când elevilor din medii dezavantajate li s-a explicat că învățarea modifică fizic creierul, performanțele lor școlare au crescut semnificativ.
Lecția oferită de Asia
Țări precum Japonia, Coreea de Sud sau China pun accent pe perseverență, nu pe „geniu”. Elevii lor studiază mai mult, merg mai des la școală și nu se feresc de efort.
În aceste culturi, a greși nu înseamnă că „nu ești bun”, ci că mai ai de lucrat. Efortul este normalizat. Critica e văzută ca formă de progres. Eșecul nu este o rușină, ci un pas necesar, iar perseverența este o virtute, nu o excepție.
În astfel de culturi, perseverența este un pilon al dezvoltării personale. Iar critica este acceptată ca parte din procesul de îmbunătățire.
Nu trebuie neapărat să copiem în totalitate modelul asiatic. Problema, semnalată de psihologi, este că educația occidentală se îndepărtează de ceva ce a fost odinioară parte din cultura noastră, respectul pentru muncă. Îi admirăm pe sportivii care compensează lipsa de talent prin voință. De ce nu am face la fel cu elevii care învață intens?
A spune „nu sunt o persoană de mate” nu este o constatare, ci o alegere
Europa, și nu doar ea, se îndepărtează de cultura muncii și alunecă spre o credință fatalistă, „ești ceea ce te-ai născut să fii”. Dar între natură și educație mai există ceva, voința. Și asta se construiește. Matematica poate fi primul pas în reabilitarea ei.
A spune „nu sunt o persoană de mate” nu este o constatare, ci o alegere. Iar alegerea de a crede în efort, și nu în gene, ar putea face diferența dintre stagnare și progres. Nu doar la nivel individual, ci ca societate.
Pentru că matematica nu este doar despre cifre. Metaforic vorbind, este despre capacitatea noastră de a înfrunta frica de eșec și de a lupta pentru potențialul nostru.
