Planeta K2-18b a devenit recent vedetă în presă după ce oamenii de știință au anunțat că au detectat în atmosfera ei două substanțe chimice care, pe Pământ, sunt asociate cu viața. Descoperirea a fost făcută de telescopul spațial James Webb (JWST) și a stârnit speranțe că am putea fi cu un pas mai aproape de găsirea vieții extraterestre, anunță Universe Today.
Dar astronomii responsabili cu această descoperire trag un semnal de alarmă: nu s-a găsit viață, ci doar urme de gaze care ar putea indica prezența ei. Și chiar dacă telescopul Webb a fost creat, printre altele, pentru a studia formarea planetelor și originile vieții, el s-ar putea să nu poată oferi niciodată o dovadă clară că nu suntem singuri în Univers.
Un vis frumos, dar poate prea ambițios
De la bun început, cercetătorii au fost prudenți în a face promisiuni legate de JWST. Telescopul este un pas uriaș față de predecesorii săi, Hubble și Spitzer, dar tot nu e suficient de puternic pentru a confirma cu certitudine că o planetă găzduiește viață. Mai degrabă, el deschide calea pentru viitoare telescoape și metode de analiză mai precise.
Un nou studiu, coordonat de astrofiziciana Sara Seager de la MIT, publicat în PNAS, explică de ce JWST se confruntă cu limite serioase. Autorii analizează capacitatea acestuia de a detecta „biosignături” – adică urme chimice în atmosfera unei planete care pot indica activitate biologică.
Nu e suficient să „vezi” un gaz, trebuie să-l și înțelegi
Detectarea unui gaz suspect nu înseamnă automat că acolo există viață. De exemplu, lumina stelei în jurul căreia orbitează planeta poate „păcăli” spectroscopul, iar datele obținute sunt greu de interpretat. Atmosferele planetare sunt extrem de complexe, mai ales la sute de ani-lumină distanță, iar ceea ce vedem este doar un semnal slab, „amestecat” cu lumina stelei și influențat de multe variabile.
Chiar și atunci când semnalul pare promițător, cum e cazul moleculei DMS (dimetil sulfură), cunoscută pe Pământ ca fiind produsă de organisme marine, lucrurile nu sunt clare. Seager și colegii ei spun că detectarea acesteia în atmosfera planetei K2-18b nu îndeplinește nici măcar criteriile de bază:
- Detectare: Este semnalul suficient de clar și robust?
- Atribuire: Este gazul identificat corect sau ar putea fi altceva?
- Interpretare: Înțelegem bine condițiile planetei și sursa gazului?
În cazul K2-18b, toate aceste trei criterii sunt puse sub semnul întrebării. De fapt, spun autorii, „aceasta este prima dată când comunitatea științifică se confruntă cu o posibilă biosemnătură care eșuează pe toate planurile”.
Problema stelelor pitice roșii
O altă dificultate este legată de tipul de stele în jurul cărora JWST poate studia cel mai bine planete. În mod ironic, cele mai bune „ținte” pentru observații sunt planetele care orbitează stele mici și reci, numite pitice roșii (precum K2-18). Din cauza dimensiunii reduse a acestor stele, semnalele planetelor care le tranzitează sunt mai ușor de detectat.
Dar aceste stele sunt foarte active – au pete, erupții și variații magnetice care pot altera sau chiar contamina complet datele spectroscopice. În cazul sistemului TRAPPIST-1, de exemplu, activitatea stelei face aproape imposibilă analiza precisă a atmosferei planetelor.
Un început promițător, dar nu finalul drumului
Toate aceste obstacole nu înseamnă că cercetarea biosignăturilor trebuie abandonată. Din contră, fiecare observație ne învață mai multe despre cum funcționează atmosferele planetelor îndepărtate. Telescopul Webb este un instrument esențial, care pune bazele unei noi etape în astronomia planetară.
„În anii ce vin, JWST va rămâne nava-amiral a acestei epoci a descoperirilor și va fi amintit ca primul telescop care a făcut pașii concreți către răspunsul la întrebarea: Suntem singuri în Univers?”, scriu autorii. Dar până să putem da un răspuns clar, trebuie să fim răbdători și să acceptăm că viața, dacă există în altă parte, nu se va lăsa descoperită prea ușor.
