Am început să lucrez în domeniul roboticii acum aproximativ șase ani. Pasiunea pentru tehnologie o aveam deja, dar ceea ce m-a împins cu adevărat spre acest domeniu a fost experiența mea anterioară de lucru cu grupuri vulnerabile. Înainte de Robohub, activam în cu totul altă zonă: am fost director la Asociația Pro Democrația, unde observam alegeri și lucram în domeniul politicilor publice.
Totul s-a schimbat în momentul în care am participat la o prezentare despre impactul noilor tehnologii asupra grupurilor vulnerabile — în special asupra copiilor săraci. Prezentarea spunea, în esență, că societatea se va adapta la transformările tehnologice. Însă, în România, realitatea este că aproximativ 40% dintre copii trăiesc la limita subzistenței.
Școlile în care învață acești copii nu sunt dotate corespunzător, iar mulți dintre ei nu au pus mâna niciodată pe un laptop sau un mouse. Asta mi-a ridicat o întrebare esențială: cum putem să-i pregătim pe acești copii pentru o lume a muncii în care se va lucra cu RPA sau AI, dacă ei nu au acces nici măcar la tehnologiile de bază?
„Reacția este mereu aceeași: uimire față de cât de repede înțeleg copiii”
Așa a luat naștere Robohub. Am vrut să le oferim copiilor o cale de acces reală, tangibilă, spre tehnologie. Copiii înțeleg mult mai ușor conceptele atunci când lucrează cu ceva fizic. Există platforme online de programare vizuală, dar interesul dispare rapid dacă nu ai parte de interacțiune directă. Prin contrast, atunci când îți creezi un program pe calculator și vezi cum îl execută un robot în fața ta, magia se produce. Copiii sunt fascinați.
Am pornit acest proiect cu o finanțare de la Microsoft, predând în 26 de școli din medii vulnerabile. Mergeam la oră împreună cu profesorul de TIC — care, de multe ori, nu știa nici el ce ar trebui să predea la această disciplină. Le prezentam platformele, le arătam cum funcționează, iar reacția era mereu aceeași: uimire față de cât de repede înțeleg copiii.
Îmi amintesc un caz particular — o profesoară care, în trecut, făcuse ceva programare în Pascal. După o oră de lucru cu platformele grafice, mi-a spus: „Doamnă, de două luni mă chinui să le explic structura repetitivă. Azi, au înțeles-o.” În doar 40 de minute, copiii au reușit să construiască un algoritm simplu și funcțional.
„Platformele bine gândite democratizează învățarea: le oferă tuturor o șansă reală de a înțelege„
Experiențele acestea se repetă constant. În fiecare clasă există copii cu dificultăți — cei „slabi” la învățătură, cu multe absențe. Dar, în momentul în care lucrează pe platforme intuitive și atractive, reușesc. Țin minte cum, la finalul unei ore, un elev a venit la mine și mi-a spus cu uimire: „Doamna, chiar și X a reușit să facă tot!” Platformele bine gândite democratizează învățarea: le oferă tuturor o șansă reală de a înțelege.
Am predat și personal TIC la clasele a VII-a și a VIII-a. Aveam o grupă de băieți mai agitați. La început păreau neimpresionați, dar, după ce au trecut prin provocări și au reușit să rezolve probleme, se simțeau mândri și împliniți. Exact acel sentiment de reușită de care au atât de mare nevoie.
Important e să subliniem că nu ne dorim ca toți copiii să devină programatori. Le arătăm și cum arată codul sursă, ca să își dea seama dacă le place sau nu. Pentru a deveni programator, e nevoie de pasiune, răbdare și muncă susținută. Dacă nu-ți place codul, nu are rost să te forțezi.
În România, diavolul e mereu în detalii
În paralel, am început să lucrăm și cu profesorii. Organizăm prezentări despre roboți educaționali și platformele disponibile, iar profesorii se întorc în școli și ne spun: „Dar noi nu avem nici măcar laptopuri.” Așa am inițiat o campanie de advocacy pentru dotarea reală a școlilor. Pandemia, cu toate dificultățile ei, a adus și un lucru pozitiv: fondurile PNRR. Datorită intervenției unui europarlamentar român, 10% din aceste fonduri au fost alocate educației. Așa am ajuns să avem bani pentru digitalizare.
Dar în România, diavolul e mereu în detalii. Avem bani, dar nu și strategii coerente. Consultanții au vândut ce aveau pe stoc, nu ce era cu adevărat util elevilor. Așa că unele școli au laptopuri, altele au roboți, dar puțini știu ce să facă efectiv cu ele. Noi încercăm să construim comunități și, în ultimii doi ani, am început să introducem și cursuri despre inteligență artificială.
De ce? Pentru că, dincolo de hype-ul tehnologic, vedem riscuri reale. Un caz tragic al unui tânăr care s-a sinucis și proliferarea platformelor gen ChatGPT sau Gemini — care pot halucina informații — ne-au convins că trebuie să pregătim copiii. Dar nu prin interdicții și avertismente seci. Le explicăm cum funcționează aceste sisteme, pas cu pas, pornind de la algoritmi vizuali și roboți. Ajung singuri să înțeleagă: „Stai, uneori platforma asta nu spune adevărul.” Asta e esențial: gândirea critică.
În școlile din București, unde vin copii din medii mai bune, lucrurile arată altfel. Acolo părinții sunt implicați și educați digital. În mediile vulnerabile însă, părinții nu știu ce este AI și nu au cum să-și sprijine copiii. Iar acești copii vor fi cetățenii și angajații noștri în 10–15 ani. Ce facem pentru ei?
Din păcate, în acest moment, nu există o strategie națională coerentă. Și vă spun sincer: mi-e teamă să propun una, pentru că am văzut de prea multe ori cum ideile bune, odată intrate în sistem, sunt implementate greșit.
Pentru interviul integral, urmăriți TechRider.ro
