Un grup de cercetători propune o idee îndrăzneață: nu doar organismele vii evoluează către forme tot mai complexe, ci întreaga materie din Univers, de la minerale la sisteme planetare — urmează o tendință naturală spre complexitate. Dacă au dreptate, viața inteligentă nu este o raritate cosmică, ci un produs inevitabil al legilor naturii, relatează QuantaMagazine.
De unde pleacă totul: paradoxul lui Fermi
În 1950, fizicianul Enrico Fermi a lansat o întrebare celebră: dacă viața inteligentă ar trebui să fie comună în Univers, atunci… unde sunt toți? De ce nu vedem nicio urmă a civilizațiilor extraterestre? De aici și faimosul Paradox Fermi.
Un posibil răspuns ar fi acela că, poate, viața inteligentă este pur și simplu extrem de rară. Dar o echipă condusă de mineralogul Robert Hazen și astrobiologul Michael Wong propune altceva. Mai exact, aceștia susțin într-un studiu publicat în PNAS Nexus că evoluția spre complexitate nu este o întâmplare biologică, ci o lege universală, asemănătoare cu legea entropiei (care spune că dezordinea în Univers crește în timp).
Doar că, în acest caz, complexitatea, nu dezordinea, este ceea ce crește inevitabil.
Funcția creează complexitatea
Totul pornește de la un concept numit informație funcțională. În biologie, nu contează doar cât de complexă este o moleculă, ci și ce poate să facă. De exemplu, un fir de ARN care se leagă precis de o anumită moleculă țintă are o funcție clară. Dacă doar o moleculă poate face asta, e ceva rar și complex. Dacă mii o pot face, atunci „informația funcțională” este mică.
Hazen a extins această idee dincolo de biologie. Și-a pus întrebarea: ce-ar fi dacă funcționalitatea apare și în sisteme non-vii, cum ar fi mineralele sau reacțiile chimice? Iar pe măsură ce anumite structuri devin mai eficiente în a face „ceva” — fie că vorbim de stabilitate chimică, de cataliză sau chiar de organizare internă — acestea sunt „selectate” în mod natural, exact cum în evoluția biologică supraviețuiesc organismele mai adaptate.
O nouă lege a naturii?
Noua ipoteză spune că sistemele evoluează prin selecție funcțională, iar această selecție duce inevitabil la creșterea complexității. Asemenea procesului de selecție naturală, dar aplicat la scări mult mai mari, la galaxii, planete, reacții chimice, inteligență artificială sau tehnologii.
Această teorie deschide o nouă perspectivă asupra „săgeții timpului”. Dacă entropia ne spune că totul tinde spre haos, selecția funcțională sugerează o direcție opusă: apariția unor forme tot mai organizate, tot mai sofisticate. Nu e o contradicție, ci o completare.
Nu doar viața evoluează, ci și materia
Pe măsură ce Universul a evoluat, a crescut și complexitatea atomică: de la quarkuri și protoni, la hidrogen și heliu, apoi la elemente grele formate în inima stelelor. Și în cazul mineralelor s-a observat o creștere a diversității și organizării în timp. Hazen și Wong susțin că aceste transformări reflectă o creștere a informației funcționale, chiar și în absența vieții.
Pe satelitul Titan, de exemplu, forme complexe de carbon precum grafenul s-ar putea forma în mod natural, fără vreo intervenție biologică. Acesta ar fi un alt exemplu de evoluție a materiei către forme tot mai elaborate.
Salturi de complexitate
La fel ca în evoluția biologică, unde apar brusc organisme multicelulare, sisteme nervoase sau limbaj, și în această teorie se observă „salturi” evolutive. Fiecare salt deschide o „etajere” nouă de posibilități. Ce contează ca funcție se schimbă de la o etapă la alta. Ce era important înainte, de exemplu, stabilitatea chimică, poate deveni irelevant în fața unei noi funcții, cum ar fi auto-replicarea.
Apariția vieții, a conștiinței sau a tehnologiei sunt astfel văzute nu ca simple accidente, ci ca etape naturale într-o evoluție inevitabilă a complexității.
O biologie… a Universului?
Unii cercetători consideră această abordare o revoluție a modului în care înțelegem legile naturii. Dacă funcția și informația devin concepte esențiale, alături de masă și energie, atunci biologia nu mai e o excepție, ci o expresie universală a felului în care evoluează complexitatea.
Alții rămân sceptici. Criticii spun că „informația funcțională” este greu de definit și imposibil de măsurat cu precizie. Și dacă nu se poate testa, spun ei, e mai mult filozofie decât știință.
Totuși, susținătorii ideii spun că tocmai aici e miza, poate că avem nevoie de o nouă știință care să includă și imprevizibilul. Pentru că viața, în fond, nu doar evoluează în interiorul unor reguli, ci creează noi reguli, noi funcții și noi posibilități.
Viața inteligentă ar putea apărea oriunde în Univers
Dacă teoria e corectă, înseamnă că viața inteligentă ar putea apărea oriunde în Univers, ori de câte ori condițiile permit acest drum al complexității. Ar însemna că nu suntem o excepție, ci o expresie a unei legi cosmice profunde.
Sau, cum spune Paul Davies, fizician și autor: „Viața evoluează parțial către necunoscut. Nu doar că nu știm ce va urma, dar nici măcar nu știm ce poate urma”. Iar asta e poate cea mai profundă idee dintre toate.
