„Viitorul nu poate fi privit cu teamă, ci cu curaj și curiozitate”, acesta este mesajul pe care Alexandru Mironov, scriitor, jurnalist și unul dintre cei mai cunoscuți popularizatori de știință din România, îl transmite tinerilor de astăzi.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Într-o discuție amplă despre marile schimbări care modelează lumea, Alexandru Mironov vorbește despre rolul Indiei și al Chinei în echilibrul global, despre cum inteligența artificială va deveni un actor central în economie, medicină și justiție, dar și despre oportunitățile pe care generațiile tinere nu ar trebui să le rateze.
De la lecțiile desprinse din istoria colonialismului până la felul în care tehnologia schimbă deja profesii întregi, Alexandru Mironov îndeamnă la pregătire, adaptare și încredere. „O lume frumoasă ne așteaptă”, spune el, dar această lume cere cunoaștere, disciplină și dorința de a învăța mereu.
Cum ați reușit să păstrați vie pasiunea pentru știință, curiozitatea pentru știință?
E o lume efervescentă, pur și simplu. În fiecare zi se întâmplă câte ceva. De-a lungul vieții și dezvoltându-mi cariera, am trecut prin marile laboratoare ale Europei. Cred că am fost la toate cele importante și am văzut lucruri la care nici nu știi dacă nu cumva e mai bine să faci un pas înapoi și să lași pe cineva mare, acolo, să le organizeze.
Știu însă că nu e așa. Poate și pentru că am făcut matematică și am fost mereu curios să văd cum se întâmplă, cum merge, cum „pică” mecanismul lumii. E o mașinărie absolut fabuloasă și atunci ai mereu de ce să te miri: pentru ce se întâmplă în lume, în marile creiere ale pământului. Așa îți creezi o imagine.
Piramida asta, în care suntem 8,3 miliarde de locuitori, are în vârf doar câteva sute de mii, poate câteva milioane de oameni cărora le fierbe mintea tot timpul. Ei descoperă, scot, combină, fac mecanisme să funcționeze. Imediat după ei vin echipele de ingineri care se uită ce fac aceștia și, hop, iau o bucată de idee de acolo, o adaptează, și dintr-o intuiție stranie sau o „prostie” aparentă se naște ceva util.
Așa a apărut telefonul mobil pe care îl avem cu toții. Tot ce e în jurul nostru vine din mecanica cuantică și din pașii făcuți mai departe. Apoi apare o altă categorie: antreprenorii. Cei de genul lui Edison, cei care finanțează și pun ideile în practică.
Iar pe urmă, noi toți, cei 8 miliarde, am ajuns să fim mulțumiți. Pentru că acești oameni de sus nu participă la întâlniri între state și nu se gândesc la războaie decât întâmplător. Ei picură idei către restul societății. Este o acțiune atât de interesantă încât merită să-ți dedici viața pentru a o înțelege și a te bucura de ea. Asta mi-a explicat mie viața.
La bază sunteți profesor de matematică. Cum ați făcut pasul către presa de știință și care a fost momentul definitoriu care v-a schimbat direcția profesională?
Am avut norocul să trăiesc într-o perioadă în care presiunea politică era puternică. Provin dintr-o familie înstărită din Basarabia, refugiată în România, fugind de Uniunea Sovietică. Eram copil atunci. Asta a însemnat interdicții: nu aveam voie să merg la anumite facultăți, nu aveam acces în anumite domenii. Am nimerit însă la unul dintre marile licee ale României, Colegiul Carol I din Craiova, care anul viitor împlinește 200 de ani de existență. Acolo am descoperit o bibliotecă uriașă, pe care am explorat-o până la ultimul etaj. De acolo m-am hrănit cultural.
Apoi am înțeles cum e cu lupta de clasă, cum trebuia să te încadrezi. Practicam scrima, eram junior la floretă și mă gândeam că poate voi ajunge la clubul Steaua și asta îmi va rezolva toate problemele. Nu s-a întâmplat așa. La terminarea liceului oscilam între filologie și altceva. Scriam deja la reviste pentru copii și publicasem câteva texte. Tatăl meu a intervenit atunci și mi-a spus: „Matematica îți dă o formare tematică solidă, asta să faci.” Și m-am dus la matematică.
Am rezolvat imediat toate examenele, dar mi-am dat seama repede că nu aveam chemarea pentru a fi matematician adevărat. Pentru asta trebuia să trăiești cu pasiune pentru Gazeta Matematică, pentru geometria diferențială, pentru teoria funcțiilor reale. Eu nu aveam acel foc.
Încetul cu încetul, lucrurile s-au amestecat, iar norocul a fost să scriu o carte. Eram profesor la un liceu dintr-o localitate de la granița dintre Algeria și Maroc și acolo am scris o carte despre locuri misterioase de pe Pământ. Cartea mi-a adus popularitate și am fost invitat la revista „Știință și tehnică”, apoi la Radioteleviziunea Română. Așa mi-am schimbat meseria. Și iată-ne aici, stând de vorbă.
Ați intrat în presa de știință într-un moment în care ea, cel puțin în România părea extrem de de rigidă. Dumneavoastră ați venit cu un suflu nou. Cum ați reușit să o faceți atât de plăcută și atât de accesibilă publicul lui larg?
La început, revista avea un tiraj scăzut. Era plătită de Comitetul Central UTC, să fie clar: cultura era bine susținută de comuniști. Dar cine spune altfel greșește. La un moment dat au fost două angajări importante: a venit un rezajtor-șef nou, care m-a angajat și pe mine. Tirajul sărise de la 30.000 la 130.000, și ar fi putut ajunge chiar la 200.000. Acum, când vorbim de un tiraj de 100.000, pare amețitor.
Ori acum, o revistă cu 3.000 de exemplare e mult pentru vremurile noastre. Era cu totul altceva. M-am adaptat pe parcurs, am schimbat locul de muncă și am plecat din Craiova – un oraș care îmi este foarte drag. Am copilărit trei ani la Iași și restul la Craiova, în adolescență și tinerețe, și mă consider cel puțin semi-oltean. Îmi era bine acolo, dar m-am uitat și spre București, pentru că acolo se întâmplau multe lucruri interesante.
Ați fost adesea văzut ca un vizionar. Există totuși o întrebare pe care o căutați de mult timp și la care nu ați găsit răspuns?
Dacă te uiți la fotografiile universului, luate de Hubble sau James Webb, și mai ales la imaginile în formă de pâlnie, îți dai seama că universul explodează, se dezvoltă, se dilată continuu. Este o întrebare la care nu ai voie să răspunzi filozofic, de aceea mă abțin să o pun. În schimb, am dezvoltat în minte diverse poteci pe care poate curge gândirea.
Sunt convins că toate speciile, tot ce e viu, sunt pe cale să devină inteligente. Chiar materia moartă are un fel de inteligență, cum spune Adrian Bejan, născut la Galați, și cum remarca Dumitru Constantin Dulcan: totul este „condamnat” să devină inteligent.
Dar dacă ne uităm la cel mai mic nivel, celula, cu nucleul, citoplasma, membrana, este incredibil de puternică. Este o combinație complexă de miliarde de atomi care se organizează perfect. Fie că e țesut muscular, ficat sau ochi, cum se organizează totul? Cine „dirijează” evoluția? Pentru mine, există un semizeu. Chiar fără credință religioasă, simt prezența unei inteligențe. Apropo, cărțile pe care le-am scris respectă această viziune.
Ați fost martor la momente majore ale evoluției tehnologice: lansarea primului satelit, aselenizarea, iar acum asistăm la emergența inteligenței artificiale și a calculatoarelor cuantice. Care considerați că este inovația tehnologică cea mai importantă și, în același timp, există ceva ce vă îngrijorează?
La a doua întrebare, toate mă îngrijorează și, paradoxal, niciuna nu mă sperie complet. Să dăm exemplu începutul căilor ferate din Anglia, între Manchester și Liverpool, în anii 1830–1850. Inginerii au construit un cazan cilindric, l-au pus pe roți și au aprins focul la coadă. Rezultatul? Trenul, elementul civilizator numărul unu al celor două secole care au urmat.
La început, oamenii erau speriați, ziarele anunțau catastrofe, dar nebunii ăștia au continuat. Apoi au venit motorul termic, electric și alte invenții. Edison, de exemplu, rămas repetent în clasa a IV-a, a fugit de acasă și a creat un parc tehnic uriaș, unde erau adunați toți inventatorii tineri ai Americii. Acolo s-a născut curentul electric și multe alte descoperiri esențiale.
Și pentru mine, momentul lansării primului satelit, 4 octombrie 1957, a fost memorabil. Eram junior la scrimă, în Sibiu, și când satelitul s-a ridicat deasupra Pământului, a fost un moment zguduitor. Am înțeles imediat semnificația lui și am simțit că tehnologia poate transforma lumea. Am defilat pe stradă cu profesorul, așteptând momentul în care omenirea va ajunge pe Marte. Momentan, nu a venit.
Imediat după 1990 ați făcut o declarație pe care puțini au crezut-o atunci. Mulți chiar au râs. Spuneați că cei care nu vor ști măcar o limbă străină de circulație internațională, cei care nu vor ști să lucreze pe calculator și eventual cei care nu vor avea carnet de mașină vor fi handicapați din punct de vedere social. N-au trecut decât doi-trei ani și lumea v-a dat dreptate 100% pentru modul în care vedeați viitorul. Întrebarea mea: spre ce se îndreaptă lumea?
Sigur că e o întrebare fără răspuns. Există o axiomă spune așa: dacă vrei să te ocupi de viitorologie, socotește că există o limită de 40 de ani. De la 40 de ani încolo, nu poți vedea mai departe.
De exemplu, un băiat, Mendel, s-a jucat cu primele experimente de genetică. Mai târziu, James Watson și Francis Crick descoperă structura dublu-spiralată în celulă, despre care vorbeam mai înainte. Ca jurnalist de știință, i-am întâlnit pe James Watson și Francis Crick. Nu m-au impresionat foarte tare la început, dar se pare că Watson era „nebunul de serviciu” în echipă.
Crick era profesorul de matematică, iar Watson studentul. Când au observat structura spiralei și au realizat ce descoperiseră, au ieșit într-un pub și au spus: „Am descoperit secretul vieții!”. În laborator lucrurile erau mult mai complexe, dar acolo, la masă, totul părea clar. Cu cât a trecut timpul, cu atât mai mulți oameni deștepți s-au implicat și lucrurile s-au complicat.
În acest context, a apărut un domn pe nume George Church, care a spus că nu doar putem folosi informația din ADN, ci putem crea și un „depozit de date”, o bibliotecă întreagă construită pe baza ADN-ului diferitelor organisme, în care să fie stocată cultura lumii… într-un borcan. Ulterior s-a demonstrat că acest lucru este posibil: toată cultura umană ar putea încăpea într-un borcan puțin mai mare.
Spuneam că l-am cunoscut pe James Watson, cel care a condus echipa ce a descoperit structura exactă a dublei spirale. A primit finanțare de la Administrația Națională, dar imediat a apărut și concurența. Un alt cercetător, Craig Venter, a spus: „Eu o să reușesc mai repede!”, pentru că avea cunoștințe solide de informatică și de modelare matematică. Și-a adus colaboratori valoroși și au accelerat procesul.
Am cunoscut unul dintre acești colaboratori, un român pe nume Nicolae Israel, fost student al lui Solomon Marcus. Prin secvențiere, echipa lor a reușit să obțină rezultate de 100 de ori mai rapid decât metodele clasice. A fost o competiție intensă, iar președintele Statelor Unite de atunci a aprobat proiectul, alegând câștigătorii. La final, au prezentat structura dublu-spiralată, și mulți au crezut atunci că am aflat totul despre misterele vieții. Aiurea. Abia atunci începeam să înțelegem adevărata complexitate a vieții.
Dumneavoastră v-ați descris odată ca un optimist incurabil. Privind acum spre viitor, într-o epocă a crizelor – climatice, energetice, de resurse, dar și politice la nivel global Rămâneți la fel de optimist sau deveniți pesimist în ceea ce privește capacitatea omenirii de a depăși astfel de momente?
Îl cunosc din povești pe prietenul Vladimir, fiul dumitale, și eu am un nepot cam de aceeași vârstă. Trebuie să spun că pentru generația lor va exista o mare problemă: cum să atingem „eternitatea”, cum să trăim cât mai mult. A început deja bătălia pentru a trăi mai mult, dar și mai bine. Pentru că, dacă ajungi să trăiești mult, dar ca o legumă, nu are niciun rost.
Se spune, și nu e poezie, e matematică, că în fiecare an de progres științific câștigăm cam trei luni de viață posibilă în viitor. În anul 1900, speranța de viață era de 41 de ani. Asta este, cred, cel mai bun răspuns pe care pot să-l dau.
La 41 de ani, în medie, un om pe planeta asta era bătrân și murea. O sută de ani mai târziu, în ciuda războaielor și crizelor, s-a ajuns la 70 de ani. Dacă s-au câștigat aproape 30 de ani de viață în plus, înseamnă că totuși e ceva bine cu specia asta. Și de ce? Pentru că acum suntem 8 miliarde de oameni pe Pământ, ceea ce înseamnă 8 miliarde de creiere și 16 miliarde de mâini care muncesc și gândesc tot timpul.
În privința bogăției lumii, văd că omenirea muncește mai mult ca oricând. Fac o prognoză: în 2050, planeta va fi condusă de Africa. Africa a început să-și construiască universități și va redeveni pământul făgăduinței – primul pământ al lui Homo sapiens, așa cum ați scris și dumneavoastră. Afro-asiaticii din America și Europa se vor întoarce acolo și vor reașeza sistemul. Națiuni precum Africa de Sud, Maroc, Egipt sau Angola, care au sisteme educaționale tot mai puternice, vor da lumii creiere capabile să valorifice un avantaj uriaș: energia.
Africanii au soarele deasupra capului tot timpul. Doar Sahara, dacă ar fi acoperită cu ferme solare, ar putea produce suficientă energie pentru întregul continent și chiar pentru Europa. Dacă ai energie, ai tot ce îți trebuie: poți construi astroporturi, infrastructură, industrie.
Există un proiect numit Desertec. Prințul Iordaniei era unul dintre conducătorii proiectului. L-am auzit vorbind la o întâlnire UNESCO, unde avea toate ușile deschise, era fratele regelui Iordaniei, dar și inginer get-beget. Și mai important: la această aventură au participat ingineri nemți. Iar nemții nu sunt un popor al basmelor, al fanteziei. Ei stau, calculează și pun lucrurile în practică.
Am văzut dosarul la Clubul de la Roma: proiectul era pus la punct. Pe un pătrat cu latura de 23 km, acoperit cu oglinzi solare și celule fotovoltaice, se putea produce suficientă energie pentru întreaga Europă și nordul Africii. Și atunci, de ce să mai ardem combustibili fosili pe planetă? Africa nu ar mai fi nevoită să taie păduri pentru a face foc.
Ar trebui, cumva, să ne temem de inteligența artificială?
Mie, spre exemplu, nu-mi place mașina, dar trebuie să o conduc, pentru că s-a dovedit că sunt singurul șofer din familie și trebuie cineva să-i ducă pe nepoți. Când erau mici, trebuia dusă treaba asta… acum au mai crescut și sper că or să ia ei volanul mai departe. Dar nu, nu te-a ucis automobilul, decât dacă l-ai scăpat de sub control.
E ca la o pușcă de vânătoare, care trage mai tare decât un arc cu săgeată. Sigur că omoară mai mult, dar numai dacă o folosești. Dacă nu o folosești, de ce să te temi?
La fel cu curentul electric. Îți imaginezi ce s-au speriat oamenii când s-au aprins primele orașe cu lumină electrică? Ce cutremur a fost printre proprietarii de trăsuri și grajduri de cai, care cărau oamenii prin New York. Se zice că stratul de bălegar în New York ajunsese la 10 cm și, în fiecare seară, trebuia curățat ca să poți trece. S-au supărat rău când au apărut tramvaiele.
Lasă-mă să-ți mai dau un exemplu. Imaginează-ți durerea monahilor care știau să copieze și să scrie cu litere frumoase Biblia și celelalte texte sfinte. Și, dintr-o dată, vine un neamț, un „mârlan”, și zice: „Nu, eu vă tipăresc pagina și v-o dau la toți”. Apoi, tiparnița lui se duce peste tot și schimbă lumea.
Și știi unde a schimbat-o cel mai tare? La un domn care a luat o lunetă olandeză, a mai pus înăuntru niște sticluțe și s-a uitat la Jupiter. Și lângă Jupiter a văzut patru steluțe. Iar steluțele astea își schimbau poziția de la o zi la alta. Și omul a zis: „Uite, Soarele e în centru!”
Imediat l-a prins Inchiziția și l-a arestat. Dar apucase, pentru că era cult, să scrie și să trimită scrisori la curțile regale din Berlin, Londra, Paris. Acolo erau „influencerii” vremii, pentru că la curțile împăraților și regilor existau oameni luminați, care răspândeau aceste idei. Nu au mai avut ce-i face. A căzut puterea clerului.
Domnule profesor, privind înainte, ce întrebare ați vrea să primească un răspuns din partea științei în timpul vieții dumneavoastră?
Nu, nu cred că vreau să fie un răspuns final la o întrebare finală. Cred că aș vrea să fie continuitatea fără oprire. Cât de repede vom ajunge la o speranță de viață de 220 de ani? Uite, îți pun o problemă care acum pare absurdă. Dar dacă citești Kim Stanley Robinson – a scris o trilogie: „Marte roșu”, „Marte verde”, „Marte albastru”, îți arată cum se va întâmpla, cât de repede se va ajunge la 300 de ani speranță de viață. Și se va întâmpla pentru că, spune Robinson, oamenii vor pleca de pe Pământ. El zice că în 2031 un american pune piciorul pe Marte. Poate o fi Trump și scăpăm de el… uite, asta-mi vine în minte.
Acolo pune piciorul pe Marte și pe urmă se duce o a doua expediție și o a treia. Și, la un moment dat, musulmanii hotărăsc să-și facă un loc al lor, să se retragă și să construiască o altă societate. Apoi vine cineva cu ideea să se adune „deștepții” Pământului și să plece împreună, să se stabilească pe Marte. Adică o navă plină cu sute de supercreiere. Și până să ajungă acolo fac descoperiri deja în timpul zborului. Când se așază pe Marte, apar alte descoperiri – în fizică, în biologie – descoperiri care pătrund în adâncul materiei.
Poate că asta va fi mai departe. De altfel, acum lucrurile se întâmplă așa în marile universități, mai ales britanice, dar și americane, și ele sunt în creștere.
Sunt foarte mulți deștepți strânși din toată lumea, nici nu știi de unde poate să sară. Am fost într-una din universitățile astea – era britanică – și la poartă era o poză cu directorul institutului, director adjunct, vreo șase oameni. Și apoi vreo sută de tineri angajați acolo. Dar nu angajați pe viață, cu carte de muncă, ci atâta timp cât au de lucru pe problema care îi preocupă împreună cu ceilalți. Și erau din toată lumea, de toate culorile.
Fac o paranteză și spun: acum 4 ani, echipa care a câștigat olimpiada internațională de matematică – pe care a câștigat-o și actualul primar Nicușor Dan – era formată doar din elevi cu ochii oblici. Prima echipă câștigătoare reprezenta Statele Unite, iar pe locul doi era abia echipa Chinei. Deci vezi ce înseamnă să ai 400 de milioane de oameni din care să cauți „deștepții”? Îți apar, îi găsești.
Partea bună este că Trump îi gonește din SUA. Îi gonește și vin în Franța, în Olanda, în Marea Britanie. E un câștig imens – vin deștepții înapoi. Așa cum s-a întâmplat cu fizica: Hitler i-a alungat pe fizicienii evrei din Germania. Cu el au mai rămas câțiva, cum a fost Heisenberg, pus să lucreze la bomba atomică, dar nu avea suficiente date să controleze cercetarea. Cei mai mulți însă au plecat în America. Și asta a însemnat Einstein, Leo Szilárd, Edward Teller… Proiectul bombei atomice a fost făcut de echipa alungată de Hitler din Europa, în Statele Unite. Și au construit cea mai puternică bombă, care a terminat un război.
Deci putem spune că a fost și o răzbunare a persecuției pe care a suferit-o acea categorie de populație.
Haideți să facem un exercițiu: dacă ar fi să recomandați tinerilor un singur autor, pe cine ați alege?
Nu pot să aleg unul singur, dar vă pot recomanda pe cei 10.000 pe care îi iubesc eu. Dacă îi citești pe aceștia, cultura ta e asigurată. Totul depinde însă de vârstă. De pildă, la patru–cinci ani, cum e fiul dumitale, trebuie să citească Jules Verne. Cinci ani mai târziu, Verne devine deja depășit.
În clasa a treia sau a patra, ar trebui citit Kim Stanley Robinson, cu epopeea marțiană descrisă cu talentul lui Tolstoi în Război și pace, dar transpus de un american. Mai târziu, Asimov devine obligatoriu, prin clasele a șaptea–a opta, pentru că atunci apar legile roboticii și toate încurcăturile pe care le aduc roboții.
Gândește-te că acest Isaac Asimov, născut în Rusia și mutat de mic în America, a scris direct în engleză. A făcut biochimie, dar a publicat peste 400 de cărți și a influențat puternic cultura occidentală. Când scotea o carte prin anii ’70, în Franța apărea a doua zi, și la fel în Marea Britanie. Lumea întreagă se așeza în jurul ideilor acestor „deştepți ai Pământului”.
Dincolo de acești autori, mai există și categoria scriitorilor „despre”, care traduc mințile savanților pentru public. Dacă îl pui pe Oppenheimer pe scenă, îți scrie câteva formule și îți spune: „Aici e toată istoria Pământului”. Dar publicul nu înțelege nimic. Atunci vine cineva ca Asimov, care transformă formulele în povești accesibile, legile roboticii, conflictele viitorului, și creează sens pentru toată lumea. De aceea avem nevoie de astfel de autori.
Totuși, mie îmi place să recitesc și Sadoveanu. Nu are legătură directă cu tema noastră, dar a inventat o limbă, un dialect al lui. Uneori citesc cu încrâncenare ca să-i găsesc greșelile. În Hanu Ancuței găsești o lume egală cu Decameronul lui Boccaccio sau cu Canterbury Tales ale lui Chaucer. Iar Muntele vrăjit al lui Thomas Mann este cartea mea de căpătâi, pe care o știu aproape pe dinafară.
Asta nu strică, dimpotrivă, mă ajută să înțeleg problemele din biologia moleculară. Când mă lovesc de o dificultate științifică, îmi spun: „Las-o puțin, întoarce-te la lectură”. Și acolo găsesc alt mod de a lega lucrurile.
Pentru mine, în toate domeniile cititul rămâne esențial. Dacă aș fi pe o insulă pustie și aș avea la îndemână doar un manual de contabilitate, l-aș citi până la capăt. Cartea este cea mai mare invenție a civilizației umane. Și să ne gândim… totul a început abia acum 6.000 de ani.
Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o despre spiritul uman și capacitatea noastră de a visa?
E o întrebare care cere introspecție. În copilărie eram premiant, recunosc. Eram șef de detașament la pionieri, dădeam rapoartele și cântam la goarnă. Îmi plăcea. Dar imediat după ședințe, mai ales primăvara, fugeam repede la biserică, la Iași, unde eram copil. Era un spectacol extraordinar și preotul ne lăsa pe noi, copiii, să tragem clopotele. Era un moment de emoție și bucurie.
Mai târziu, într-un mare oraș universitar din Germania, am asistat la o explicație dată de un cercetător de prestigiu despre complexitatea vieții. Eu credeam că știu anatomie și fiziologie. Dar când mi-a arătat cât de complicat este creierul și cum funcționează celulele, am fost zguduit. Am descoperit că omul este mult mai complex decât orice mecanism creat de noi, mai complicat decât o navă spațială sau decât telescopul James Webb. În mine însumi exista un univers mai vast și mai greu de înțeles. A fost un moment de revelație.
Continuați să scrieți cu aceeași pasiune ca acum 30–40 de ani. Recent ați publicat două volume. Unul se numește „Micul ghid al autostopistul prin lumea vie”, iar celălalt se numește „Jurnalul noului Drum al Mătăsii.”
Această carte am scris-o de-a lungul a 13 ani. Este un fel de reportaj despre ce se va întâmpla atunci când China va reuși să împingă în față proiectele de pe vechiul Drum al Mătăsii, transformat acum în cel mai mare proiect din istoria umanității – un proiect de pace. Când am simțit că materialul este suficient de amplu, am adunat textele, le-am șlefuit, le-am pus cap la cap și a ieșit o poveste. Am avut-o alături pe colega mea, doamna doctor Ganea, care a scris partea tehnică: câți kilometri de cale ferată de mare viteză are China, câte poduri, câte lucrări impresionante. Așa s-a născut o combinație între poveștile mele – bazate pe informații primite dinspre China – și detaliile tehnice, documentate de ingineri.
Pentru a scrie această carte, am fost trei săptămâni în China. Ca reprezentant al jurnaliștilor de știință din România am fost bine primit și am văzut multe lucruri. De pildă, am făcut o călătorie pe Yangtze, de la vărsare spre izvoare. Acolo am aflat cum construiesc chinezii. Ideea de a stăpâni fluviul exista în mintea împăraților chinezi de mai bine de o sută de ani. Ca să fie pregătiți, au început cu un afluent al Yangtze-ului, unde au ridicat o hidrocentrală de antrenament. Au construit școli pentru muncitori, o școală superioară pentru maiștri, o universitate pentru ingineri. După câțiva ani, sistemul a început să funcționeze, iar apoi au trecut la fluviul mare.
Sigur, pentru a construi barajul de pe Yangtze a fost nevoie să mute milioane de oameni de-a lungul fluviului. Dar au reușit. Astăzi Yangtze nu se mai revarsă ucigaș, este navigabil, transportă marfă și funcționează perfect. Și totul a fost realizat în doar nouă ani – o viteză incredibilă.
Un inginer chinez mi-a spus atunci ceva care m-a lovit direct în plex: „În timp ce voi, în Occident, faceți bani, noi facem dezvoltare.” Am rămas pe gânduri. La noi, de multe ori, unii iau mai mult decât ar trebui și buzunarul statului rămâne gol. În China, spunea el, nu se poate așa ceva, pentru că te așteaptă judecata, și judecata nu e o glumă. Această observație m-a marcat și am inclus-o în carte.
Volumul a apărut în tiraj de 1.000 de exemplare, atât cât se mai poate astăzi. Sper însă să pot scoate și alte ediții.
La final aș vrea să privim împreună spre viitor. Ce le-ați transmite tinerilor? O singură idee despre ceea ce înseamnă viitorul pentru ei și cum ar trebui să-l privească.
Învățați limba indiană și limba chineză. Sigur, acum indienii vorbesc engleza toți, dar nu se știe dacă nu vor hotărî la un moment dat ca unul dintre dialectele lor să devină limbă oficială. Indienii sunt un exemplu extraordinar de „răzbunare” subtilă și delicată împotriva omului alb. Gândiți-vă: folosind engleza, limba colonizatorilor, au ajuns să fie premiați azi cu Nobel pentru literatură. Ce formă mai frumoasă și mai subtilă de a răsturna situația?
Ei și-au câștigat independența printr-o invenție genială: mersul pe jos, învățați de Mahatma Gandhi. Milioane de indieni desculți au pornit împotriva armatei britanice. Și ce să faci când ești cu mitraliera în mână și vezi venind spre tine două milioane de oameni? Lași mitraliera jos și te întorci în Marea Britanie. Așa s-a micșorat imperiul, care părea un uriaș, dar care nu mai avea resurse. Singura sa forță a rămas universitatea și cunoașterea.
Trebuie să fiți conștienți că 1,4 miliarde de chinezi și 1,4 miliarde de indieni sunt deja o forță uriașă. Fiți atenți și la Africa: când începeți să faceți investiții acolo, nu ezitați, mergeți, mutați-vă dacă e cazul. Luați inteligența artificială de braț, că n-aveți încotro. Folosiți-o, cereți-i ajutorul: „fă asta sau asta pentru mine”. Și să nu vă mire dacă inteligența artificială vă va răspunde: „atenție, dacă îmi ceri lucrarea asta, o să copiez din cutare și cutare și profesorii se vor prinde”. Ea vă va obliga să fiți creativi.
Inteligența artificială va deveni probabil contabilul afacerilor lumii. Gândiți-vă: ca o Curte de Conturi a planetei, va trece prin toate băncile și va urmări tranzacțiile. Nu mai merge să muți bani cu lopata dintr-o parte în alta, pentru că totul trece prin sistemele digitale.
Și nu e doar contabilitate. Am fost de curând la o întâlnire a Clubului Medicilor Scriitori: acolo s-a spus clar, medicii vor fi „avertizați”, nu condamnați, de inteligența artificială. Pentru diagnostic, aceasta aduce exemple din sute de milioane de cazuri. Îți poate spune: „în 300 de milioane de cazuri simptomele acestea au dus la asta, dar la unul singur nu”. Deci oferă sfaturi precise.
La fel, avocații. Inteligența artificială are deja acces la sute de milioane de procese. Poate spune: „în cazul X contra Y, s-a rezolvat așa, în alte sute de cazuri la fel”. Totul devine mai rapid și mai clar.
Asta ne așteaptă… o lume frumoasă, o lume care se poate construi cu inteligență, disciplină și curaj.
