Să ne imaginăm o competiție sportivă epuizantă, una în care, spune dictonul olimpic modern, important e doar să participi. Și atunci, de ce mii de oameni aleargă ore întregi în competiții care îi storc de energie, fără garanția unei medalii? Ce îi împinge să continue, deși suferă de dureri atroce, de oboseală și uneori nici măcar nu termină cursa? Răspunsul acestui comportament aparent ilogic stă într-un fenomen psihologic fascinant cunosc sub numele de Paradoxul Efortului, relatează TheAtlantic.
Un exemplu elocvent pentru tiparul comportamentul amintit poate fi oferită de cursă de ultra maraton. În fiecare an, mii de alergători din toată lumea se adună în Africa de Sud pentru Maratonul Comrades, o cursă de aproape 90 de kilometri între orașele Durban și Pietermaritzburg.
Deși doar o mică parte dintre ei câștigă medalii de aur sau argint, majoritatea vin pentru ceva mai profund, provocarea. Unii termină cursa pe muchie de cuțit, în ultimul minut înainte de limita de 12 ore. Alții, cu doar câteva secunde întârziere, sunt opriți de oficiali și nu sunt lăsați nici măcar să treacă linia de sosire. Și totuși, mulți se întorc an de an, cu zâmbetul pe buze, să încerce din nou.
Să spui că alergătorii de cursă lungă iubesc dificultatea e un truism. Dar când vezi mii de oameni care se supun cu bucurie unei provocări pe care s-ar putea nici să nu o termine, îți dai seama că e vorba de ceva profund uman. Practic, este vorba despre un paradox.
Paradoxul efortului, similar cu paradoxul IKEA
Termenul a fost introdus în 2018 de psihologul Michael Inzlicht de la Universitatea din Toronto, împreună cu colegi de la Brown și Carnegie Mellon, într-un studiu publicat în revista Trends in Cognitive Sciences.
Ideea lor contrazice concepția clasică economică sau evoluționistă, conform căreia ființele evită munca sau consumul inutil de energie. Gândiți-vă la două carnivore care se întâlnesc pe același teritoriu. Ele nu se vor lupta între ele decât în cazuri excepționale. Energia este prea valoroasă pentru a o consuma într-o luptă riscantă, ba chiar una clar care nu le aduce un beneficiu nutrițional la final.
În teorie, oamenii sunt croiți la el. Ei aleg calea cea mai ușoară. Dacă poți cumpăra o masă IKEA deja montată, o vei prefera în locul celei care vine cu șuruburi și instrucțiuni care îți pun nervii la încercare. Într-un astfel de scenariu, efortul e văzut ca un cost inutil.
Și totuși, în realitate, cercetările arată că oamenii prețuiesc mai mult masa pe care au construit-o singuri. Nu întâmplător, compania a ales această variantă. Este un fenomen numit „efectul IKEA”. Ceva similar apare în toate aspectele vieții, fie că este vorba despre cățărători care vor să urce Everestul „pentru că e acolo”, de alergători care participă la maratoane fără să aibă vreo șansă la podium, sau chiar de pasionați de sudoku. De ce?
Încă nu știm clar ce anume generează Paradoxul Efortului
Inzlicht și colegii săi au propus mai multe explicații. Una e că tocmai efortul face recompensa mai apreciată. O alta e autoiluzionarea. Dacă te-ai chinuit atât, trebuie că rezultatul a meritat. O altă ipoteză sugerează că, în timp, învățăm că efortul aduce rezultate bune, și ajungem să iubim munca în sine.
Mai mult, o teorie recentă din neuroștiințe, numită „procesare predictivă”, susține că efortul intens ne oferă informații noi despre lume și despre noi înșine, iar creierul nostru caută tocmai acest gen de noutate.
Indiferent de mecanism, studiile arată că paradoxul efortului nu e valabil doar pentru adulți motivați. Copiii, lăsați să se joace liber, aleg adesea sarcini mai dificile chiar dacă asta înseamnă să piardă mai des. „Jocul”, spunea filosoful Bernard Suits, e „o încercare voluntară de a depăși obstacole inutile”. Psihologii spun că oamenii caută provocări pentru explorare, autonomie, conexiune socială, estetică, ba și chiar sens.
Oamenii nu percep efortul la fel
Inzlicht a creat și o scală de 10 întrebări pentru a măsura cât de „semnificativ” percepe cineva efortul: „Când mă forțez să dau tot ce pot, ceea ce fac capătă importanță”; „Efortul îmi dă un scop clar în viață”. Cei care obțin scoruri mari sunt mai mulțumiți de viața lor, câștigă mai bine, au joburi mai bune și sunt mai fericiți.
Nu toți trăiesc însă la fel de intens Paradoxul Efortului. Unii se chinuie din datorie. Alții, „lucrătorii bucuroși”, cum îi numește Inzlicht, trăiesc pentru asta. Efortul le oferă sens. Îi face să simtă că există. Îi ajută să înțeleagă lumea. Ei nu muncesc doar pentru bani sau rezultate. O fac pentru că îi împlinește.
„Acești oameni nu doar că acceptă provocarea. Ei o caută. O iubesc. Pentru ei, efortul nu e prețul plătit pentru sens, e chiar sursa sensului”, spunea Inzlicht.
Eșecul nu e dușmanul succesului, ci chiar condiția lui
În final, dincolo de toate necunoscutele sale, Paradoxul Efortului ne reamintește ceva esențial. Anume că fără riscul de a eșua, succesul nu are greutate. Psihologul Wilhelm Wundt (1832–1920), cel considerat „părintele psihologiei moderne” și fondatorul primului laborator de psihologie experimentală din lume, înființat în 1879 la Universitatea din Leipzig, propunea o relație în formă de „U întors” între provocare și plăcere.
Mai exact, ne plac sarcinile nici prea ușoare, nici imposibile, ci optim de dificile. E valabil în artă, în sport, ba chiar înjocuri video sau în „flow”, acea stare ideală de concentrare și bucurie.
Paradoxul Efortului ne amintește că nu trebuie să evităm greul cu orice preț. Uneori, tocmai dificultatea ne oferă cea mai profundă satisfacție. Sau, așa cum spunea un alergător: „N-aș vrea să fie mai ușor. Aș vrea doar să fiu eu mai bun”.
