La începutul secolului al XX-lea, în Viena, Gustav Klimt se afla în centrul unui oraș în care arta și știința se intersectau. Cu toate acestea, abordarea sa avangardistă a întâmpinat o opoziție acerbă, transmite ArtNet.com. În 1901, Parlamentul austriac a organizat prima sa dezbatere culturală cu privire la picturile lui Klimt pentru sala de festivități a Universității din Viena, considerate „experimentale, profane și ciudate”. Reprezentând mai degrabă viziuni abstracte decât idealizate ale filozofiei, medicinei și jurisprudenței, picturile prezentau corpuri senzuale, tentacule de caracatiță și schelete, provocând indignarea publicului. Când catedra propusă pentru Klimt a fost respinsă, el a refuzat cu totul sprijinul statului, spunându-i jurnalistei Berta Zuckerkandl: „Refuz orice ajutor din partea statului, renunț la tot.”
În ciuda reacțiilor negative, Klimt a prosperat în cercurile intelectuale din Viena. A participat la saloanele organizate de Berta Zuckerkandl – care era, de asemenea, scriitoare și patroană a artelor – și de soțul acesteia, Emil, profesor de anatomie, unde oamenii de știință împărtășeau cercetări biologice inovatoare. Influențat de genetica lui Gregor Mendel și de patologia lui Carl von Rokitansky, Klimt a încorporat imagini științifice în arta sa. Convingerea lui Rokitansky că „trebuie să mergem adânc sub piele” a rezonat cu fascinația lui Klimt pentru structurile microscopice.
Acest lucru este evident în Arborele vieții (1909), unde celulele ovulare se ridică prin trunchiul copacului, simbolizând evoluția. În mod similar, în Portretul Adelei Bloch-Bauer I (1907), celulele se contopesc cu aurul în vârtej, devenind aerul pe care îl respiră personajul. În Sărutul (1908), rochia femeii prezintă modele celulare asemănătoare cu celulele roșii din sânge. Klimt s-a inspirat probabil din ilustrațiile microscopice ale naturalistului Ernst Haeckel.
Cea mai izbitoare lucrare, Danaë (1907), codifică simbolismul științific în mitologie. În timp ce Zeus o fecundează pe Danaë într-o ploaie de aur, Klimt îi marchează rochia cu blastocite ovaloide – aglomerări de celule aflate în diviziune, reprezentând dezvoltarea embrionară timpurie. Această referire subtilă la reproducere i-a permis lui Klimt să ocolească cenzura.
