În timp ce în imaginarul comun nimicul poate fi redus la lipsa tuturor lucrurilor, în știință, nimicul este departe de a fi banal. De la conflictele filozofice ale Greciei Antice până la teoria gravitației cuantice moderne, explorarea nimicului a devenit cheia înțelegerii universului nostru. Sau, mai nou, chiar a sfârșitului său, relatează fizicianul Antonio Padilla, cercetător în cadrul Universității din Nottingham, pentru New Scientist.
Astăzi, susține cercetătorul britanic, putem vorbi despre două definiții ale nimicului. O primă definiție ar cea a nimicului cu „n” mic. Să ne imaginăm un frigider. Unul din care scoți totul, inclsuiv moleculele de aer. Acela este nimicul cu „n” mic.
Există însă și Nimicul, cu „N” mare. Acesta este unul absolut. Nu este ceva ce obții atunci când goleşti frigiderul. Un adevărat Nimic nu a putut fi niciodată ceva și nici nu poate deveni vreodată ceva. Pur și simplu, nu este. Dacă un astfel de Nimic poate exista – și este greu de imaginat cum – atunci totul, inclusiv noi, trebuie să fie deconectat de el.
Nimicul, în viziunea anticilor
Undeva acum circa 2.500 de ani, într-o perioadă în care Socrate de abia începea să își expună ideile ce aveau să revoluționeze gândirea occidcentală, doi filosofi greci, Leucip și elevul său, Democrit, propuneau o idee care schimba fundamental modul de a privi lumea și tot ceea ce ne înconjoară.
Cei doi plecau de la un raționament simplu. Anume, dacă vei diviza un obiect în mod repetat, la un moment dat vei ajunge într-un punct în care nu mai poți diviza ceea ce îți rămâne. Iar acele particule care rămân, imposibil de observat cu ochiul liber, sunt atomii.
A fost prima expunere a teoriei atomiste, o idee care a fost confirmată, evident cu diferențele de rigoare, aproape 2.400 de ani mai târziu de studiile lui Albert Einstein asupra mișcării browniene.
Un alt aspect la care au făcut referire cei doi gânditori greci a fost acela al modului în care se mișcau acei atomi. Pentru că, spuneau ei, atomii se rearanjează de-a lungul timpului, dând naștere unei infinități de forme și de combinații. Iar atomii, în viziunea lor, se mișcau într-un gol pe care ei l-au numit vid.
Era o idee cu puternice implicații, nu doar fizice, ba chiar filosofice sau teologice. Și aici au intervenit Platon și, ulterior, Aristotel. Ei au contestat ideea vidului, a nimicului, și susțineau că materia este un fluid continuu, format din patru elemente fundamentale – pământ, aer, foc și apă –care excludea existența vidului.
Pentru Platon și Aristotel, universul era perfect ordonat și pus în mișcare de „primul motor”, de o entitate perfectă, superioară chiar și zeilor antici, care s-a regăsit în conceptul ulterior de Dumnezeu.
Cifra zero, nimicul, respinsă de Biserică, dar adoptată de contabili
În timpul Evului Mediu, ideile lui Aristotel și ale profesorului său, Platon, au fost adoptate pe scară largă de filozofia creștină. Pentru gânditori precum Toma d`Aquino, a accepta conceptul de vid însemna să negi existența lui Dumnezeu. De aceea, vidul a devenit sinonim cu erezia.
În schimb, filozofiile orientale, precum budismul, au îmbrățișat nimicul ca o sursă de iluminare, iar matematicienii asiatici au dezvoltat conceptul revoluționar de zero, simbolul numeric al nimicului. Buddha, de exemplu, se spune că a realizat Sunyata, golul golului, eliberându-se de toate suferințele.
A fost un concept periculos, în special pentru lumea teologică creștină. În 1277, ca un exemplu, episcopul Etienne Tempier s-a întrebat dacă era posibil ca Dumnezeu să miște cerurile, răspunsul fiind evident: Dumnezeu poate face orice.
Și totuși, chiar Aristotel susținuse că nu este posibil, deoarece mișcarea cerurilor ar lăsa în urmă un vid, ceea ce era interzis. Practic, chiar și Aristotel și toți ce îi îmbrățișaseră filosofia, deveneau eretici. Dumnezeu putea cu siguranță crea un vid sau un gol, spunea Tempier, iar astfel acesta a devenit binecuvântat.
Cât despre zero, acesta a primit, de asemenea, o iertare în lumea occidentală, nu de la episcopii Bisericii Catolice, ci de la contabili. Aceștia au inventat contabilitatea în partidă dublă, iar zero a devenit un instrument esențial în echilibrarea conturilor.
Prin secolul al XVII-lea, Dumnezeu nu mai era singurul care putea crea un vid. Fizicienii Evangelista Torricelli și Blaise Pascal au reușit, de asemenea, să facă acest lucru folosind un barometru cu mercur. Dar oare chiar au creat nimicul?
Vidul cuantic și Revoluția mecanicii cuantice
Odată cu apariția mecanicii cuantice la începutul secolului al XX-lea, conceptul de vid a fost regândit fundamental. În lumea cuantică, vidul nu este niciodată cu adevărat gol. Este plin de vibrații cuantice și particule virtuale care apar și dispar constant.
Aceste fluctuații creează energie care poate curba spațiul și timpul. Unii oameni de știință cred că această energie întunecată este responsabilă pentru expansiunea accelerată a universului. Cu alte cuvinte, vidul nu este nimicul – este un loc activ, dinamic și plin de potențial. Practic, vorbim de energia spațiului gol.
Iar dacă vidul nu este sinonim cu nimicul, atunci unde este nimicul? Poate să existe chiar în domeniul nostru fizic?
În 1982, fizicianul american Ed Witten a intuit răspunsul la această întrebare. El a expus la nivel ipotetic o formă terifiantă de nimic, mult mai agresivă decât un gol sau un vid. El a susținut că o instabilitate a spațiului-timp poate genera o bulă de nimic care poate și va începe să devoreze universul din interior spre exterior.
Aceasta nu este doar o zonă goală. Este absența spațiului în sine. Dacă o bulă de nimic ar apărea în casa ta, nu ar lăsa în urmă o gaură uriașă – ar șterge și gaura. Ar lua totul: televizorul, canapeaua și chiar spațiul pe care acestea îl ocupau. Acest spectru al distrugerii s-ar răspândi rapid, o instabilitate scăpată de sub control în care spațiul însuși pur și simplu cedează și dispare.
Nimicul nu este doar posibil, el este inevitabil
Având în vedere perspectiva ca spațiul și timpul să fie devorate de nimic, nu este surprinzător faptul că fizicienii au căutat să înțeleagă mai bine ceea ce Witten descoperise.
În 2011, acest lucru i-a condus pe doi academicieni de la Universitatea Princeton, Adam Brown și Alex Dahlen, să descopere o modalitate nouă și neașteptată de a gândi despre nimic: ca un vid cu o curbură infinit negativă.
Witten vorbise despre despre un vid poate stoca energie care poate îndoi forma spațiului și timpului. Când energia este pozitivă, obții o curbură pozitivă și un univers care se extinde într-un ritm accelerat. Când energia este negativă, obții o curbură negativă și un univers care, inițial, se extinde înainte de a se prăbuși în sine, dispărând într-o colaps apocaliptic.
Brown și Dahlen au imaginat bule umplute cu un vid de energie negativă care îndoaie spațiul-timp cu o cantitate negativă, dar finită. Pe măsură ce au crescut curburile din interiorul bulei la valori negative din ce în ce mai mari, au observat că fizica se apropia din ce în ce mai mult de ceea ce intuise Witten. Ei au concluzionat că bula de nimic a lui Witten poate fi înțeleasă ca o bulă de spațiu-timp vid curbat la infinit negativ.
Relativ recent, alți doi fizicieni, de data aceasta de la Harvard, Jake McNamara și Cumrun Vafa, au susținut că nimicul este o parte integrantă a „peisajului” gravitației cuantice – un cadru teoretic care include toate teoriile posibile ale gravitației cuantice.
Ei au arătat că există o modalitate de a trece dinamic între diferite teorii ale gravitației cuantice, inclusiv către și de la nimic. În plus, principul holografic susține că universul nostru ar putea fi doar o proiecție tridimensională.
Pe scurt, pe măsură ce curbura spațiului-timp scade către infinit negativ, limbajul fizicii dispare, iar în locul său rămâne doar nimicul.
Practic, așa cum Witten a arătat că nimicul este posibil, o altă echipă de cercetători a arătat că, în teorie, el este inevitabil.
