România întreagă, ca societate, a rămas în urma momentului la care a ajuns omenirea, a ratat momentul tehnologic, iar românii trăiesc într-o disonanţă cognitivă, îşi vor înapoi lumea lor veche în timp ce folosesc noile dispozitive la un nivel superficial, afirmă cunoscutul profesor de filosofie Mihai Maci, într-un interviu acordat News.ro. Nici liderii politici ai României nu fac excepţie de la această teribilă rămânere în urmă, niciunul dintre actualii candidaţi la preşedinţie neînţelegând momentul crucial de schimbare la care a ajuns omenirea, mai afirmă interlocutorul ale cărui editoriale consacrate impactului tehnologiei asupra societăţii au stârnit vâlvă în ultimii ani, transmite News.ro.
Profesorul Mihai Maci, lector în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene al Universităţii din Oradea, şi-a lansat săptămâna trecută, la Bucureşti, cartea „Înainte de răspunsuri, întrebările. Generaţiile ce vin şi derivele modernităţii“.
Situaţia României e dramatică din multe motive, observă Mihai Maci. Momentul de anul trecut arată ce înţelege clasa politică. Aceasta habar n-are că oamenii de azi folosesc noile media, aşa că şi-a făcut campania electorală ca pe vremea lui Iliescu, cu show-uri aranjate la televiziuni şi panotaj stradal. Pe de altă parte, nici instituţiile şi românii în general nu pricep ce se întâmplă. Mârâie la UE când le cere să informatizeze sistemele publice, introduc computerele, dar continuă să păstreze şi formularele pe hârtie semnate şi ştampilate, ca acum 100 de ani. România are nişte instituţii fanariote care consumă resursele, în proporţie de 80%, ca să-şi rezolve birocraţia internă şi doar 20% mai rămâne disponibil ca să rezolve chestiunile pentru care au fost create.
Pe acest fond au venit cei 10 ani de regim Iohannis, în care societatea civilă a fost ignorată total, iar serviciile militarizate din România au căpătat o puterea aproape la fel de mare ca înainte de 1989, mai spune interlocutorul.
Mai jos, interviul integral acordat News.ro de profesorul Mihai Maci cu analiza asupra societăţii româneşti şi a impactului pe care-l au schimbările mondiale asupra noastră.
„Între 1981 şi 2005, România s-a ruinat constant din toate punctele de vedere. De acolo am pornit! Îşi doreşte cineva să ne întoarcem într-o perioadă de stagnare în care singura noastră bucurie sunt filmele a la Sergiu Nicolaescu şi a la Liceenii? Ăla este visul nostru social?“
Matei Udrea: Vă lansaţi o carte, „Înainte de răspunsuri, întrebările. Generaţiile ce vin şi derivele modernităţii“, motiv pentru care aţi şi venit la Bucureşti. Domnule profesor, dar nu păreţi desuet cu această carte şi cu acest titlu? Cine mai are nevoie de întrebări când azi toată lumea ştie deja răspunsurile?
Mihai Maci: Paradoxul este acela că, într-o lume în care avem răspuns la tot, suntem mereu asaltaţi de întrebări la nivel individual. Ajunge să vă gândiţi la ce anume înseamnă dinamica problematicii unui adolescent în ziua de astăzi! Cred că niciodată întrebările n-au rezonat mai dramatic decât o fac acum. Ajunge să vă gândiţi la tot ceea ce înseamnă viaţa noastră cotidiană, ca adulţi. Avem o mulţime întreagă de probleme, navigăm printre ele, le înlocuim unele cu altele, câteodată încercăm să le expediem cu răspunsuri de circumstanţă, dar asta nu înseamnă că evacuăm întrebările. Ele revin mereu peste noi. Ceea ce mi-am propus eu în textele din această carte este să încerc ca măcar o parte din aceste întrebări să le fac tematice. Adică să ni le punem explicit, să ne oprim o clipă din cursa cotidiană şi să gândim asupra lor, să ne gândim pe noi din perspectiva acestor întrebări şi să vedem realmente ce putem face.
Matei Udrea: Pentru asta, v-ar spune un adolescent – că tot i-aţi invocat – avem ChatGPT. De ce să ne mai întrebăm noi pe noi înşine, să căutăm singuri răspunsuri? Dacă avem vreo problemă, vreo angoasă, întrebăm ChatGPT şi ne va da răspunsul în două secunde.
Mihai Maci: Sigur că da, lucrul acesta se leagă mai curând de ceea ce noi numim informaţie. Adică putem, prin intermediul Internetului şi, mai nou, al roboţilor conversaţionali, să obţinem orice răspuns la o întrebare generică. Asta nu e nicio problemă, dar să nu uităm că, în general, pentru noi întrebările nu sunt generice. Noi avem întrebări foarte personale. Şi întrebările personale au nevoie de un răspuns personal, adică de un răspuns care să vină pentru noi, de un răspuns care să ne angajeze. Şi acest lucru nu se poate face decât în măsura în care noi înşine reflectăm asupra acestor întrebări, decât în măsura în care noi ne şi punem în întrebare. Adică ne asumăm faptul ca întrebarea să rezoneze în noi. Ceea ce, evident, nu e plăcut! Să ne înţelegem, nu e o plăcere să te pui pe tine însuţi în chestiune. Dar, în măsura în care tu faci acest travaliu asupra ta însuţi, poţi obţine un răspuns adevărat. Adică acel răspuns care este pentru tine şi care ţi-arată ţie o cale.
„În ultimii 10 ani, pe fondul inactivităţii induse de la vârf de preşedintele Iohannis, serviciile militarizate au ocupat din ce în ce mai mult teren. Într-un fel, ca înainte de 1989! Avem această imergenţă masivă a structurilor militarizate în societate şi avem concurenţa dintre diversele lor componente. Ambele lucruri sunt anormale!“
Matei Udrea: Îmi spuneaţi acum un an că riscăm să devenim un fel de Pakistan, adică o armată care are o ţară şi nu o ţară care are o armată. Apoi au venit evenimentele de astă-toamnă. V-aţi gândit vreo clipă că e posibil să fi devenit nişte servicii care au o ţară? Sau încă nu suntem acolo?
Mihai Maci: Eu cred că nu suntem acolo! Eu cred că, mai înainte de toate, instituţiile militarizate de la noi – nu e vorba doar de serviciile secrete, este vorba şi de Armată, de serviciile de pază şi protecţie, de forţele Ministerului de Interne şi câte or mai fi, e vorba de nişte instituţii – se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte, vechea lor structură centralizată de dinainte de 1989 a fost spartă. Pe de altă parte, schimbarea umană în interiorul lor s-a produs foarte greu şi niciodată până la capăt! Avem încă acolo foarte mulţi oameni care s-au format înainte de Revoluţia din decembrie. Şi asta face să existe un soi de tensiune permanentă în interiorul lor. Există varii mecanisme concurenţiale. Concurenţa, să ne înţelegem, e o concurenţă pentru resurse! Tindem să uităm acest lucru, dar e o realitate, orice instituţie funcţionează ca un organism viu, caută să se menţină şi să se dezvolte şi, într-un sistem instituţional, lucrul ăsta se poate face în mod particular prin accesul la resurse. Deci este această concurenţă pentru resurse. E această mentalitate de modă veche pe care o vedem ieşind la suprafaţă cu varii ocazii. Şi mai ales este faptul că în ultimii 10 ani, pe fondul inactivităţii induse de la vârf de către preşedintele Iohannis, serviciile astea au ocupat din ce în ce mai mult teren! Ele s-au oferit, pur şi simplu, să răspundă nevoii prezidenţiale de ordine şi de raport. În măsura în care preşedintele a ignorat suveran societatea civilă, instituţiile democratice, în măsura în care guvernul s-a pierdut în tot felul de jocuri referitoare la împărţirea fondurilor la nivelul clientelei politice, instituţiile militarizate au venit şi au spus: „Putem noi să rezolvăm problema ordinii şi siguranţei publice! Să fie pace şi linişte!“. Într-un fel, ca înainte de 1989! Deci, pe de o parte, avem această imergenţă masivă a structurilor militarizate în societate, pe de altă parte avem concurenţa dintre diversele lor componente. Vreau să spun că ambele lucruri sunt anormale! Într-o societate democratică, serviciile, Armata, Ministerul de Interne şi aşa mai departe sunt instituţii ca oricare altele, care au atribuţii precise şi care răspund în faţa Parlamentului, în faţa şefului statului şi care trebuie să-şi facă treaba, care nu fac jocuri la scară publică! Deci, nu mi se pare o situaţie dramatică, nu suntem în situaţia Pakistanului, pe care l-am evocat în precedentul nostru interviu, dar nu suntem nici într-o situaţie normală!
Matei Udrea: Spuneaţi într-un editorial că menirea unor structuri este să răspundă unor probleme. Vi se pare că structurile, instituţiile din România răspund problemelor sau că mai degrabă le creează, sunt sursă de probleme suplimentare?
Mihai Maci: În majoritatea situaţiilor, noi ne confruntăm cu instituţii disfuncţionale. Instituţiile noastre nu sunt orientate către cetăţean, instituţiile noastre nu tratează problemele cetăţeanului. Şi ăsta este un lucru pe care cetăţeanul îl simte pe pielea lui de câte ori are de-a face cu un serviciu administrativ: cu un spital, cu şcoala, cu ce doriţi dumneavoastră. Acolo ne dăm seama că intrăm într-un mecanism absolut haotic, în care ni se cer hârtii, adeverinţe, dovezi, adică nişte lucruri total inutile în raport cu problema noastră. Mie aici mi se pare că e o problemă foarte mare şi că, într-o anumită măsură, mai mult aici decât în ceea ce ne oferă media – acea media care îşi face treaba şi care ne arată care sunt problemele la scară mare, de ordin administrativ şi de ordin politic, dar mai curând aici, la bază – se naşte neîncrederea cetăţeanului în instituţii, ceea ce este un lucru foarte grav! Încă o dată vă spun, orice instituţie are menirea de a rezolva în maniera cea mai eficientă, adică cea mai scurtă, cu cel mai mic consum de timp şi de energie, problemele cetăţeanului. Asta este funcţia lor adevărată, pentru asta există! Noi nu avem instituţii ca să proceseze hârtii în interiorul lor, să ne înţelegem! Eu am mai spus lucrul ăsta, îl spun şi prin dumneavoastră: dacă e vreun inginer care se ocupă de domeniul termodinamicii şi care vrea să mi se asocieze, putem face împreună un studiu pe o instituţie absolut minimală, şi anume un secretariat. Şi putem vedea pe un secretariat cu o persoană sau cu două persoane câtă energie, adică câte cheltuieli materiale există, câtă energie de genul acesta se consumă pentru rezolvarea problemelor interne şi cât rămâne disponibil pentru a trata problemele publice cărora să le facă faţă secretariatul respectiv. Vaga mea bănuială, e o conjectură, dar vaga mea bănuială este că peste 80% din cheltuielile publice se consumă pentru rezolvarea unor probleme interne, instituţionale! Ceea ce înseamnă că, de fapt, la nivel instituţional, noi avem o maşină cu un randament de maximum 20%. Acum, întrebarea simplă pentru orice cetăţean este: dumneavoastră aţi da bani pe o maşină cu un randament de 20%?
Matei Udrea: Dacă aş fi fost acum 100 de ani, probabil că aş fi dat şi aş fi fost mulţumit. Pentru 1925, probabil că era un motor cu randament bun.
Mihai Maci: Maşina de acum 200 de ani are un randament de 20% comparativ cu maşinile de azi. Pentru acum 200 de ani, maşina aia avea un randament de 100%, mă înţelegeţi? Deci, noi nu suntem în situaţia de a avea în 2025 instituţii fanariote! Asta este o anomalie istorică!
„Situaţia din noiembrie 2024 ne-a arătat tuturor totala inadecvare a instituţiilor statului. Nimeni nu s-a gândit că tinerii din ziua de astăzi utilizează alte media decât publicul cu care eram noi obişnuiţi în anii ’90. Noi suntem în 2025 şi marile partide şi-au făcut campanie exact ca pe vremea lui Iliescu, cu bannere puse pe drum şi cu show-uri aranjate la televiziune!“
Matei Udrea: Aceste instituţii fanariote pe care le are România azi au părut să crape sub primul asalt al tehnologiei. Am avut alegerile din noiembrie 2024 care au fost anulate pe motiv de ingerinţă externă, pe cale tehnologică, respectiv prin reţelele de socializare, cu manipulare de algoritmi, cu finanţare a unui conţinut artificial. Şi dintr-o dată tot statul român, de sus până jos, s-a crăpat. A trebuit să se anuleze tot, nu ştiuse nimeni nimic. A ieşit preşedintele a doua zi şi a zis că el nu are nicio informaţie să se fi întâmplat ceva la alegeri.
Mihai Maci: Preşedintele ăla, săracul, nu prea avea informaţii cu privire la nimic. Ceea ce vreau să vă spun este faptul că această situaţie ne-a arătat tuturor totala inadecvare a instituţiilor statului. Totala inadecvare care merge la ambele capete. Primul dintre ele este acela că, de pildă, nimeni nu s-a gândit la faptul absolut banal că tinerii din ziua de astăzi utilizează alte media decât publicul cu care eram noi obişnuiţi în anii ’90. Noi ne aflăm în 2025 şi marile partide ale ţării şi-au făcut campanie exact ca pe vremea lui Iliescu, cu bannere puse pe drum şi cu show-uri aranjate la televiziune! Eu sunt profesor şi în fiecare an le pun studenţilor mei câteva întrebări pentru a mă edifica eu însumi asupra unor lucruri. Şi generaţiile tinere de la ora actuală, dacă eu le întreb: „Vă uitaţi la televizor?“, mă întâmpină cu un hohot de râs!
Matei Udrea: E chiar mai mult decât atât. Publicul sub 45 de ani din România nu se mai uită aproape deloc la televizor.
Mihai Maci: Da, categoric!
Matei Udrea: Cei câteva milioane de oameni care mai stau totuşi în faţa televizorului sunt publicul…
Mihai Maci: …cum zice francezul: de o anumită vârstă! E limpede! Deci, ca atare, gândiţi-vă că din primul moment noi avem de-a face cu jumătate din populaţia ţării, adică cei sub 45 de ani, cărora practic nu li se adresează nimeni! Adică nimeni din spectrul oficial. Sigur că mulţi dintre ei sunt şi ei interesaţi de ce se întâmplă cu viaţa publică şi cu toate lucrurile astea şi îşi caută informaţia unde pot, în speţă pe reţelele sociale, care în bună măsură sunt o componentă majoră a vieţii lor. Am spus lucrul ăsta: vorbind cu elevi şi cu studenţi – vorbind în urmă cu câţiva ani, n-am mai pus întrebarea asta recent – ei mi-au dat media de 6-7 ore/zi pe care o petrec pe reţelele sociale. Deci, gândiţi-vă la ce sunt expuşi! Asta ce vrea să spună? Într-un al doilea nivel, asta vrea să spună nu doar că noi nu înţelegem funcţia noilor media decât la un nivel extrem de superficial, la nivelul acesta al scandalului permanent. Asta vrea să spună că, în general, noi am ratat momentul tehnologic. El vine din afară peste noi şi nu ştim ce să facem cu el. Vă dau un exemplu concret, ca să înţelegeţi: dacă dumneavoastră mergeţi să depuneţi un colet la poştă, dumneavoastră trebuie să faceţi o hârtie şi în egală măsură trebuie să aşteptaţi să vă fie introdusă în calculator. Ba, probabil că treaba cu calculatorul ne-a fost impusă de Uniunea Europeană pentru a fluidiza lucrurile, pentru a le transparentiza, pentru a face lucrurile mai rapide şi aşa mai departe. Ceea ce-i normal! Insist pe asta! Aşa trebuie să fie lucrurile. Dar la noi a rămas şi treaba veche cu hârtia, pentru că în România nu contează decât hârtia cu semnătură de mână, mă înţelegeţi? Deci, dublăm totul! De ce? Pentru că nu înţelegem! Pentru că treaba cu tehnologia nu a venit organic, nu a venit dintr-o nevoie a noastră. Şi atunci, evident că suntem scandalizaţi, evident că putem constata timpul în plus pe care îl petrecem şi începem să mârâim, culmea, la adresa Uniunii Europene, care ne cere să facem un lucru simplu. Nu, noi îl vrem pe ăla vechi! Îl vrem pe ăla vechi şi probabil nici măcar semnătura nu-i suficientă, ar trebui să înmuiem degetul în tuş şi să ne punem şi amprenta acolo! Că astea-s singurele lucruri ce contează la noi! Chiar şi la nivelul acesta, instituţional vorbind, avem un decalaj de mentalitate, decalajul dintre vechea funcţionare cu care noi suntem obişnuiţi, pe care o înţelegem, care e pe măsura noastră, şi cea nouă. Gândiţi-vă ce se va întâmpla în condiţiile în care la o instituţie publică sau la un spital, în curând, accesul va fi în întregime tehnologizat: o să intri cu număr, cu cod, cu treburi de genul acesta. Păi, va fi o panică generală! Unde-s paznicul sau secretara cărora le laşi 10 lei, care te trec peste rând? Toate lucrurile astea nu le înţelegem! Noi suntem obişnuiţi cu o lume de tip vechi! Şi în al doilea rând e această problemă, nu ştiu cum să-i spun, un soi de disonanţă cognitivă, de sindrom bipolar, în care pe de o parte funcţionăm şi vrem ca lucrurile să funcţioneze în vechea ordine, aşa cum le ştim noi, iar pe de altă parte surfăm impenitenţi pe internet câte 7-10 ore/zi cu toată fericirea!
„Majoritatea românilor din străinătate s-au integrat în lumea occidentală la nivelul unei vieţi normale. Dar omul ăla nu mai are nici trecut, nu mai are nici viitor! A căzut între ele şi, de acolo de unde a căzut, strigă! Şi, cum să vă spun eu, strigătul lui deja e încărcat de ură!“
Matei Udrea: Aş observa un lucru scos foarte bine în evidenţă de evenimentele petrecute pe scena politică în ultimele luni. Sunt foarte mulţi români plecaţi în străinătate şi care pe de o parte s-au integrat, şi-au făcut afaceri, au reuşit acolo, au ajuns la un nivel de trai pe care poate în România nu l-ar fi atins nici în trei generaţii şi, pe de altă parte, sunt ostili Uniunii Europene, votează candidaţi care le promit că scot România din Uniunea Europeană, care înjură UE, acuză dictatura Bruxelles-ului şi aşa mai departe. Oameni care se consideră sclavi acolo, deşi s-au dus benevol şi sunt plătiţi bine pentru ce fac.
Mihai Maci: Aici sunt două probleme, domnule Udrea. Prima dintre ele este următoarea: cei mai radicali nostalgici pe care noi îi avem sunt cei care au reuşit cel mai bine. Ăla care a trecut de la casa cu pământ pe jos la vila de marmură şi la Ferrari cu 400 de kilometri pe oră, ăla a făcut un salt atât de ameţitor încât el însuşi nu-l poate procesa! Undeva, în adâncul lui, nu e decât dorul după casa cu pământ pe jos şi după măicuţa lui şi după felul în care se culcau pe jumătate flămânzi seara. E o poveste veche, noi ne aducem aminte filmul care a fost considerat a fi cel mai bun din istoria cinematografiei din toate timpurile, „Citizen Kane“ al lui Orson Welles spune exact o asemenea poveste! Omul cel mai bogat şi mai influent al lumii trăia purtând în el amintirea acelui dar care îl făcuse pe copilul abandonat şi nefericit care era să fie fericit o clipă: sania pe care scria Rosebud. Deci trebuie să înţelegem acest lucru! Încă o dată: cei care au făcut saltul cel mai radical sunt cei mai mari nostalgici! Al doilea lucru în ceea ce îi priveşte pe cei din străinătate: să ştiţi că şi aici e o problemă şi problema este mai mare la nivelul mediei lor, din punctul meu de vedere. Cei care au reuşit spectaculos acolo sunt puţini. În realitate, majoritatea s-au integrat în lumea occidentală la nivelul unei vieţi normale. Ce înseamnă o viaţă normală acolo? O viaţă normală înseamnă că munceşti în condiţiile Occidentului, te aşezi – cu puţin noroc – la căsuţa ta, dar majoritatea continuă să stea în chirie, şi ai un venit lunar 1.000-2.000 euro. Nu vă supăraţi, domnule Udrea, la ora actuală, un venit de 1.000-2.000 euro îl ai şi în România şi stai la tine acasă! N-ai plecat nicăieri, nu te-ai rupt de părinţi şi de copii, nu ai abandonat totul, nu ai fost nevoit să trăieşti ani de zile într-o baracă împreună cu alţii, făcând munci pe care le consideri umilitoare. Nu ţi-ai pierdut toată pregătirea şi toată tinereţea mizând exclusiv pe copii! Eu pot să înţeleg această reactivitate a lor, pentru că ei, atunci când au plecat, au plecat cu o raţiune cvasi-soteriologică: te duci pe lumea aialaltă şi te mântuieşti lucrând acolo cu toate forţele tale şi vei fi altfel decât cei pe care îi laşi în urmă! Şi probabil că majoritatea au făcut lucrul ăsta cu toate determinarea acolo! Gândiţi-vă ce se întâmplă la unul care, efectiv, şi-a lăsat părinţii care au murit cine ştie pe unde, printr-un sat, nemaiputând să fie nici măcar la înmormântarea lor, căruia i s-a ruinat casa în care a crescut pentru că n-are ce să facă cu ea în satul ăla şi dacă o vinde, o vinde pe un încălzitor de cafea sau mai ştiu eu ce, că într-un sat de-al nostru lucrurile nu costă nimic! Deci, a lăsat totul în urmă, s-a dus, a lucrat ruinându-şi sănătatea şi aşa mai departe şi în ziua de astăzi vede că are acelaşi câştig cu o secretară de la primărie care toată viaţa ei nu a făcut decât cafeluţe şi a bârfit acolo, în sat, şi s-a încurcat cu şeful de post şi alte chestii. Păi, ai un sentiment al ratării total! Tu ţi-ai pierdut viaţa, efectiv! Ţi-ai pierdut viaţa şi rămâi suspendat între lumi, vă rog să înţelegeţi şi acest lucru! Părinţii lui de acasă, cei de care nu s-a mai putut ocupa, eventual le-a trimis bani din când în când, s-au dus şi nu mai sunt, iar copiii, în condiţia în care i-a dus cu el în Occident, deja nu mai sunt ai lui! Copiii ăia vorbesc o altă limbă – poate mai înţeleg româneşte, că aud acasă, dar nu o mai vorbesc – sunt integraţi într-un alt mediu cultural, cu alte tradiţii, cu alte ritualuri. Aproape că nu se mai înţelege, nu mai ajunge la propriii lui copii. Şi omul ăla nu mai are nici trecut, nu mai are nici viitor! A căzut între ele şi, de acolo de unde a căzut, strigă! Şi, cum să vă spun eu, strigătul lui deja e încărcat de ură!
Matei Udrea: Foarte interesantă abordarea dumneavoastră. I-am auzit pe mulţi, cel puţin în ultima vreme, spunând că au ajuns să-i prefere pe ruşi celor care au condus România în ultimii ani. Ştiu că şi dumneavoastră v-aţi arătat exasperarea chiar în nişte texte pe care le-aţi scris faţă de limitele intelectuale şi morale ale elitei politice a României. Până la urmă, din punctul dumneavoastră de vedere, cine a dat foc ţării în ultimele luni: ruşii, chinezii sau actuala putere?
Mihai Maci: Eu aş spune că pentru situaţia actuală a României suntem responsabili cu toţii! Mai înainte de toate, deoarece democraţia ne priveşte pe toţi. Democraţia înseamnă faptul că oamenii sunt angajaţi într-o dezbatere publică cu privire la acele probleme care îi privesc şi că la capătul acestei dezbateri publice, prin intermediul unui mecanism instituţional, se iau nişte decizii care de asemenea au legătură cu vieţile noastre şi noi trebuie să supraveghem felul în care să iau aceste decizii. Asta este definiţia democraţiei! Noi nu putem să ne comportăm într-o lume democratică pe principiul ăsta, „Lasă-i, bă, să facă ce vor! Nu mă interesează!“, iar după aia să strigăm: „Bă, dar mie de ce nu-mi daţi? Adică numai voi să furaţi? Ce? Eu nu-s cetăţean? N-am dreptul şi eu la o parte din furtul general?“. Să fim foarte serioşi, asta nu e democraţie! Într-un anume sens, foarte mulţi dintre compatrioţii noştri nu şi-au delegat doar acele atribute de care au nevoie aleşii poporului pentru a putea delibera şi decide, ci şi-au delegat întreaga responsabilitate! Şi acum este destul de dificil să se plângă de aceste lucruri. Mai trebuie să spunem un lucru: democraţia dintotdeauna a avut nişte probleme! Dintotdeauna, încă de pe vremea grecilor! Poate că de asta ar trebui să învăţăm la şcoală, despre democraţie. Şi să nu învăţăm democraţia ca pe un fel de algoritm de manual pe care îl putem pune în practică aşa cum facem o reţetă de mâncare. Pentru că nu e aşa ceva! Trebuie să învăţăm despre istoria democraţiei, pentru că ne pune în faţă problemele democraţiei. Şi problemele democraţiei dintotdeauna au fost câteva foarte clare. De pildă, demagogia! Faptul de a-i influenţa pe oameni dintr-o totală lipsă de responsabilitate: nu te gândeşti niciun moment să faci ceea ce propui şi în acelaşi timp supralicitezi ca să atragi atenţia şi ca să atragi votul oamenilor. Asta este demagogia! Pe de altă parte, este vorba de corupţie. Democraţia întotdeauna este sensibilă la corupţie. De ce? Din cauza faptului că în esenţa ei este descentralizată şi într-un capăt sau altul al mecanismului descentralizat se pot crea piramide de putere fără nicio problemă. În al treilea rând, democraţia este cronofagă! Democraţia are nevoie de timp, pentru că deliberările trebuie să integreze cât mai multe puncte de vedere. Şi câteodată, democraţia se întoarce împotriva ei înseşi din cauza faptului că timpul acesta devine atât de lung, încât fie problemele nu se mai rezolvă, se amână sine die, fie atunci când se rezolvă e deja prea târziu pentru ceea ce aveau ele de rezolvat. Aşa că toate lucrurile astea ţin de esenţa democraţiei şi fiecare dintre noi ar fi trebuit să mediteze asupra lor. Pentru că nu am făcut-o, noi asistăm la o mişcare de pendul. Dacă în anii ’90, până în 2019, în ultimă instanţă, cu toţii pariam pe democraţie şi credeam că ea va rezolva o mulţime întreagă de lucruri, acum mişcarea este aproape inversă! Acum ne întoarcem la imaginea tătucului, la imaginea autocratului care este voinţă pură şi care, cu un singur gest, poate să rezolve toate problemele suspendând deliberarea, suspendând participarea noastră publică la aceste lucruri şi e capabil să ne facă fericiţi pe toţi luând o hotărâre acolo unde mecanismul democratic nu face decât să se învârtă în gol.
„Să fim serioşi, aţi auzit-o pe doamna Von der Leyen, care oferea şi ea, pe modelul american, 80 de milioane de euro pentru cercetarea în domeniul inteligenţei artificiale. Bănuiesc că alde Musk sau Bezos au râs cu lacrimi, aia nu e nici măcar finanţarea unui start-up mic pentru ei, acolo. Europa, la nivelul ăsta, este efectiv scoasă din joc!“
Matei Udrea: Uneori, acest tătuc de care vorbiţi începe să difere radical de tătucii aceia clasici pe care-i ştim. Locul unui dictator clasic poate fi luat de un şef de companie. Dumneavoastră vă număraţi printre cei care observaţi că ţările, aşa cum le ştim, ar putea să fie înlocuite de structuri mai degrabă asemănătoare corporaţiilor, cu un CEO în vârf în loc de preşedinte, care să guverneze după principiul eficienţei şi ratei rentabilităţii şi mai puţin sau chiar deloc după principiul egalităţii de şanse sau al respectării drepturilor civile.
Mihai Maci: Da, dintr-o raţiune simplă, raţiunea este aceea că noi începem să reducem libertatea la ceva pur individual! Libertatea pentru noi, în epoca reţelelor sociale, în care e conectivitatea dintre oameni e de altă factură decât cea tradiţională, când noi ne întâlneam faţă în faţă, când noi povesteam… Atunci când doi oameni stau faţă în faţă, e mult mai mult decât ceea ce se întâmplă pe o reţea socială, când comentez. Noi ne uităm unul la altul. Ajunge să vă gândiţi la ce înseamnă privirea asta în filozofia lui Emmanuel Levinas, de pildă! Noi suntem atenţi la mimica noastră, există un dialog al tăcerilor dincolo de dialogul cuvintelor şi aşa mai departe. Ceea ce face ca legăturile dintre noi să se stabilizeze şi să devină legături tari. În fond, acolo unde am făcut cele mai multe lucruri împreună în copilăria mică, cu prietenii noştri, în şcoală, în momentul în care am intrat în slujbă şi aşa mai departe, acolo sunt cele mai tari legături ale vieţii noastre, care durează o viaţă întreagă! În vreme ce legăturile astea din media socială, pe cât sunt de multe, pe atâta sunt de fragile. Şi, ca atare, nici ideea de libertate nu se mai proiectează ca libertatea unei comunităţi. Libertatea ajunge să fie libertatea mea individuală sau libertatea de familie. Şi ideea ei este următoarea: cu cât eu am mai mulţi bani, cu atâta-s mai liber să-mi cumpăr ce vreau, să mă duc unde vreau sau să fac ce vreau. Şi cine îmi poate asigura mai mulţi bani? Păi, îmi poate asigura mai mulţi bani un CEO cu viziune, care este capabil să conducă o firmă, o regiune, o ţară, ce doriţi dumneavoastră, după un criteriu al maximizării beneficiilor, adică al eficienţei. Şi dacă el îmi oferă acei bani care pe mine mă fac fericit, nu mă mai interesează restul!
Matei Udrea: Acum, ca să legăm discuţia noastră cu ce povesteaţi la început, aproape că stau şi mă întreb dacă pentru România nu ar fi preferabil un CEO în locul unui stat cu o birocraţie care are randament 20%.
Mihai Maci: Să ştiţi că eu cred că inevitabil ne va fi dat să trecem şi prin asta într-o variantă sau alta. Repet încă o dată, democraţia e ceva care se învaţă prin criză. Vă rog, uitaţi-vă la cazul-patent al momentului, care este acela al Statelor Unite. Statele Unite şi-au avut crizele lor democratice în Secolul XIX şi chiar la începutul Secolului XX, dar aproximativ din 1932 au început să o ducă bine, au avut o epocă de aproape un secol de prosperitate. Sigur, iarăşi cu probleme, cu erupţii interne, cu tot soiul de lucruri, însă de aşa manieră că la un moment dat au crezut că pot funcţiona pe pilot automat. Ei bine, se întorc problemele în America!
Matei Udrea: Observaţi dumneavoastră că deja China funcţionează ca o corporaţie şi că SUA încearcă un salt înainte ca să ajungă tot acolo, să ardă etapele, să se realizeze o fuziune a statului cu industria. Nu aţi spus nimic de Europa. Europa pe unde e în toată povestea asta?
Mihai Maci: Europa e la jumătatea drumului. De ce? Pentru că integrarea europeană nu a transformat-o într-o singură putere, într-o putere unificată, ca să zic aşa. Şi vedem lucrul acesta aproape în fiecare moment istoric al ultimelor decenii. Avem în Europa o suprastructură instituţională şi de multe ori avem problema faptului că această suprastructură funcţionează oarecum în gol, reglementând prea mult acolo unde economia şi societatea nu urmează pasul instituţional. Ajunge să vă gândiţi la faptul că marile puteri europene Germania, Franţa, până nu cu mult timp în urmă Anglia, Italia şi aşa mai departe continuă să aibă obiective economice divergente! Adică fiecare dintre ele vrea să facă comerţ, vrea să aibă profit, vrea ca PIB-ul ei să crească. Noi nu suntem în situaţia de a colabora cu toţii la o creştere economică unitară europeană. Şi asta este o problemă mare. Este problema faptului că, atunci când vorbeşte Europa, nu ştim niciodată exact cine vorbeşte! Autocraţiile, aşa cum bine ştiţi, prezintă acest mare avantaj, cel puţin de moment, al unei funcţionări unitare. Este cazul Chinei în mod patent, este cazul Rusiei, este cazul Turciei, pe vremea lui Bolsonaro era şi cazul Braziliei – vedeţi că am numit de fiecare dată economii-continent –, într-o anumită măsură e şi cazul Indiei lui Narendra Modi. Ştiţi bine, în orice autocraţie, în orice dictatură, în orice tiranie, de pildă, există monopolul forţei. Acolo n-o să vezi oameni împuşcându-se pe stradă, n-o să vezi bătăi pe mijlocul drumului. De ce? Datorită faptului că toţi ştiu de frică. Ştiu de frică pentru că există o putere unică şi în raport cu acea putere orice formă de violenţă e o formă de sfidare. Ca atare, ea o reprimă imediat. Şi cetăţenii dintr-un stat dictatorial pot avea impresia că trăiesc într-o lume foarte ordonată şi liniştită. Atâta doar că acolo liniştea e impusă cu forţa, acolo liniştea nu se naşte dintr-un consens social. La fel şi la nivelul economic. O dictatură, cel puţin la primul nivel, presupune concentrarea energiilor, concentrarea resurselor, concentrarea oamenilor şi concentrarea deciziei. Şi aşa se face, de pildă, că sub Stalin sau sub Deng Xiaoping avem de-a face cu progrese spectaculoase, să nu uităm!, ale unor ţări foarte sărace! Ele au fost capabile să construiască industrii compatibile cu cele occidentale la nivelul Secolului XX. Deci avem de-a face cu un salt foarte rapid. Ei bine, într-o anumită măsură, China a încercat să replice acest tip de evoluţie la nivelul Secolului XXI şi atrăgând investitori, copiind tehnologii, investind foarte mult în partea de inventică. Să nu uităm, nu doar copiază, ci şi creează! Asta e o problemă adevărată la ora actuală în ceea ce priveşte China. Deci, investind în toate aceste lucruri a reuşit să facă un mare salt înainte real, nu ca şi catastrofa de pe vremea lui Mao, de aşa manieră încât la ora actuală problema supremaţiei globale, care este deopotrivă o supremaţie de creativitate, o supremaţie economică şi o supremaţie militară, se pune în termen foarte acuţi. La nivelul vârfului balanţei, dacă mă pot exprima aşa, America şi China se apropie de paritate! Şi e limpede că americanii îşi pun foarte acut problema: „Ce facem?“. Ceea ce am vrut eu să spun în textul la care dumneavoastră faceţi referinţă este faptul că treptat, treptat, în mediile tehno-miliardarilor care-l înconjoară la ora actuală pe Trump, a apărut această idee, că soluţia este saltul. Soluţia este distruptivă! Adică pur şi simplu trebuie să creăm noi tehnologii cu o viteză atâta de mare, încât adversarul care încearcă să ne copieze să fie întotdeauna cu un pas sau cu doi în urmă. Numai că aceste tehnologii, la ora actuală – asta este problema tehnologiilor de vârf care pentru noi, în România, e o abstracţie totală, noi nu o înţelegem deloc aici – costă fabulos, sunt teribil de energofage şi au tot soiul de nevoi imprevizibile. Gândiţi-vă, vă rog, ştiţi că Trump a făcut o investiţie guvernamentală în America de 500 de miliarde în perspectiva acestor tehnologii! Noi vorbim de costuri care la ora actuală folosesc nişte cifre pentru care nu avem nicio reprezentare: trilioane de dolari care să investesc în aşa ceva! Pe lângă asta este vorba de energie. Ştiţi bazele astea de date care alimentează ChatGPT, chestiile astea de genul Cambridge Analytica, tratarea datelor, inteligenţă artificială. Bazele astea de date au nevoie de o energie a unui oraş mediu american pentru a funcţiona! Deci, ca să zic aşa, suntem într-o ligă de vârf care la ora actuală presupune Statele Unite şi China. Să fim serioşi, aţi auzit-o pe doamna Von der Leyen, care oferea şi ea, pe modelul american, 80 de milioane de euro pentru cercetarea în domeniul inteligenţei artificiale. Bănuiesc că alde Musk sau Bezos au râs cu lacrimi, aia nu e nici măcar finanţarea unui start-up mic pentru ei, acolo. Europa, la nivelul ăsta, este efectiv scoasă din joc! Pe de altă parte, Europa pune o problemă serioasă pe care cei ca Musk, Bezos, Thiel, Zuckerberg şi aşa mai departe o eludează la ora actuală. Problema este aceea a reglementării internetului. Pentru că noi vedem un internet în întregime liber, un internet în care se poate face orice. Este ceva teribil de problematic pentru că el nu face nimic altceva decât să replice şi avantajele, dar şi metehnele societăţii umane. Şi să nu uităm, tot aşa cum un megalopolis cu milioane sau zeci de milioane de locuitori are probleme uriaşe referitoare la starea psihică a cetăţenilor, la starea lor de sănătate, la violenţă, la traficurile de tot soiul şi aşa mai departe, o reţea globală cu miliarde de utilizatori e inevitabil să aibă aceleaşi probleme multiplicate la numărul tuturor celor care o frecventează.
„Lucrurile pe care le alegem creează politici publice efective vreme de 4 sau de 5 ani. Şi, mai ales, lucrurile respective deschid direcţii în istorie! E foarte greu să schimbăm asemenea direcţii şi costurile sunt foarte mari! Dacă supărarea la noi e atâta de mare încât vrem să dăm foc satului chiar dacă ne arde şi propria casă, după aia va trebui să ne întrebăm unde dormim mâine noapte!“
Matei Udrea: Aveţi avantajul că, fiind profesor la facultate, discutaţi cu tineri care deja sunt formaţi, nu mai sunt copii. Ei ce înţeleg din tot ceea ce mi-aţi povestit dumneavoastră până acum? Realizează lucrurile astea? Ce feedback primiţi de la ei vizavi de lumea asta care se naşte azi?
Mihai Maci: E un soi de paradox. Să ştiţi, paradoxul este acela că ei sunt conectaţi la tot, nu au nicio problemă din acest punct de vedere, pe de o parte. Pe de altă parte, trăiesc încă în lumi simple: lumea familiei, lumea prietenilor lor, lumea grupurilor de la care se revendică. În general, atenţia lor şi lecturile lor care să le permită o abordare de profunzime a problemelor globale sunt foarte reduse, foarte slabe! Aşadar, ei au acuitatea privirii, dar această acuitate a privirii se focalizează pe probleme mai curând mărunte! Trebuie să vă spun un lucru care mie mi s-a părut interesant, domnule Udrea: după primul tur al alegerilor prezidenţiale, în speţă după 24 noiembrie, spre enorma mea surpriză, pentru că eu mă aşteptam ca această generaţie tânără să fie total apolitică, i-am văzut ieşind şi discutând deschis. Deci, oarecum, dintr-o dată, un soi de conştiinţă civică s-a activat în ei de o parte şi de alta! Eu nu văd neapărat rău faptul că este şi de cealaltă parte, pentru că problemele pe care le pune cealaltă tabără trebuie discutate! Nu putem scăpa de ele dacă nu le discutăm, dacă nu le analizăm, dacă nu vedem care sunt problemele şi pericolele la care ele expun. Trebuie discutate! Nu le putem anula pur şi simplu! Faptul că oamenii tineri ies cu problematica asta – majoritatea, cel puţin a celor cu care am vorbit eu, erau de partea bună, ca să zic aşa –, faptul că ei încearcă să formuleze la nivelul lor aceste lucruri, mie mi se pare ceva bun. Pentru că gândirea, înţelegerea, experienţa democratică, toate lucrurile astea traversează formularea. Ori, să nu uităm, vreme de 10 ani, sub regimul Iohannis, noi am avut o structură instituţională în România care a funcţionat după principiul că dacă nu discutăm despre ceva, atunci lucrul ăla nu există!
Matei Udrea: Exact! Ce aşteptaţi de la alegerile din luna mai?
Mihai Maci: Ce aştept de la alegerile din luna mai? Două lucruri aştept: mobilizare şi responsabilitate. Am fost puşi în contact cu ceva care ne-a speriat. Am văzut şi partea de umbră a ceea ce este viaţa publică. Aştept ca oamenii să iasă din confortul lor şi din această indiferenţă faţă de problemele comune, să nu mai spună: „A, bun, eu sunt ocupat cu creditele de casă, pe mine nu mă interesează problemele astea! Faceţi ce vreţi!“. Dar după aia, exact ce vă spuneam înainte, încep să zbiere că „şi eu vreau ceva creştere salarială“, „şi eu vreau ca pensia să fie mai mare“ şi aşa mai departe. Păi, dacă se dă, se dă de la toţi! Şi atunci să fim egali din punctul ăsta de vedere! Nu, nu asta este soluţia. Soluţia este să ne întâlnim la modul concret în spaţiile publice, în spaţiile de dezbatere ale momentului actual, să ne întâlnim şi să acţionăm. Şi să acţionăm sub sentimentul responsabilităţii. De ce? Datorită faptului că lucrurile pe care le alegem nu se consumă în cele câteva minute ale votului, cât suntem în cabina de votare. Lucrurile pe care le alegem creează politici publice efective vreme de 4 sau de 5 ani. Şi, mai ales, lucrurile respective deschid direcţii în istorie! E foarte greu să schimbăm asemenea direcţii şi o ştim din experienţele noastre precedente, când le schimbăm, costurile sunt foarte mari! Deci, să fim foarte atenţi ceea ce alegem, pentru că alegem să mergem pe un anumit drum. Dacă supărarea la noi e atâta de mare încât vrem să dăm foc satului chiar dacă ne arde şi propria noastră casă, după aia va trebui să ne întrebăm unde dormim mâine noapte! Politica nu e carnaval, nu putem să funcţionăm pe principiul ăsta, că facem orice în spaţiul public şi după aia ne întoarcem în siguranţa casei noastre! Şi casa noastră aparţine spaţiului public! Siguranţa casei noastre, într-un anume fel, depinde de ceea ce noi facem în spaţiul public. Să nu uităm asta!
„Problemele Europei şi America lui Trump, aici, în România, ne pun o problemă foarte mare, că nu mai avem unde fugi!“
Matei Udrea: Aveţi sentimentul că vreunul dintre cei care candidează acum la preşedinţia României înţelege toate lucrurile despre care aţi vorbit dumneavoastră acum? Inclusiv momentul în care se află omenirea, cu acest salt înainte şi cu intrarea într-o nouă eră din punct de vedere organizational şi, mai ales, să înţeleagă lumea tehnologică în care s-a intrat?
Mihai Maci: Nu! Răspunsul meu categoric este nu! Eu nu văd pe nimeni în lumea noastră românească, dintre cei care îşi încearcă norocul în marea politică, care să aibă o asemenea deschidere! Problema este aceea că unui om politic îi este dat să rezolve simultan trei tipuri de probleme. Tu trebuie să rezolvi problemele trecutului. Ne place sau nu ne place, infrastructura noastră, în prea multe locuri, din păcate, este una de Secol XX. Vă rog să vă gândiţi, toţi aceia care puneţi în discuţie apartenenţa europeană a României, că majoritatea lucrurilor care s-au făcut la nivelul infrastructurii şi chiar a infrastructurii umane, adică în termeni de calificare, de pregătire profesională, s-au făcut începând cu 2005, adică cu anul în care România a intrat pe fondurile de pre-aderare. Şi apoi s-au făcut la nivel turbo după 2008, după ce au început să vină banii europeni masiv în România. Vă rog să vă gândiţi la faptul că atunci când am fost liberi şi suverani de capul nostru, în speţă între 1990 şi 2005, noi n-am făcut aproape nimic la nivelul infrastructurii din România! Mai adăugaţi la asta cei 9 ani de sărăcie din vremea plăţii datoriei externe a lui Ceauşescu, când iarăşi s-a făcut foarte puţin sau s-a făcut prost în România, şi o să aveţi, între 1981 şi 2005, 24 de ani în care ţara asta s-a ruinat constant din toate punctele de vedere: ca infrastructură, drumuri, clădiri, spitale, şcoli, ca pregătire a oamenilor, ca instituţii care s-au umplut de nepoţi, de pile şi de corupţie şi aşa mai departe. Şi vă rog să vă gândiţi la un lucru: dacă dumneavoastră aveţi o casă undeva şi vreme de 24 de ani nu-i mai călcaţi pragul, dar i-l calcă alţii, ca să scoată diverse din ea, cum vă aşteptaţi să fie după 24 de ani? Mergeţi acolo, aprindeţi becul, deschideţi frigiderul, luaţi ceva şi vă culcaţi? O să fie o ruină! O să fie un un loc părăsit şi neisprăvit, vorba Meşterului Manole! Asta este România lui 2005! De acolo am pornit! Aia a fost perioada, din 2005 până prin 2018, în care am avut creşteri anuale de 6%! Vă rog să vă gândiţi la toate lucrurile astea, că ele ne privesc realmente! Îşi doreşte cineva să ne întoarcem iarăşi într-o perioadă de stagnare în care singura noastră bucurie sunt filmele a la Sergiu Nicolaescu şi a la Liceenii? Ăla este visul nostru social? Să fim serioşi! Când spun lucrurile astea nu vreau să spun că România de azi n-are probleme, dimpotrivă! Are nenumărate probleme! Dar soluţia noastră nu este să eludăm problemele astea în numele unui tătuc care cu un singur gest le anulează pe toate, pentru că ştim că aşa ceva e ireal. Soluţia noastră este să privim problemele astea în faţă, să ni le asumăm ca cetăţeni, să ieşim din confortul nostru, să ne adunăm împreună, să le dezbatem, să oferim soluţii la ele, să vedem care din soluţiile astea sunt bune şi, lucru cel mai important, să creem acele mecanisme democratice prin care cetăţeanul poate controla instituţiile statului dacă şi-au făcut treaba sau nu. După 35 de ani, noi nu avem nicio asemenea instituţie! Noi nu putem, la sfârşitul unui mandat parlamentar, să tragem la judecată prim-ministrul sau ministrul de Interne, să-l întrebăm: „Nene, tu prezinţi un raport public tipărit, care este accesibil oricui cu un click la ora actuală şi fiecare cetăţean are dreptul de a te întreba cu privire la cheltuieli, cu privire la angajări, cu privire la obiective, cu privire la ceea ce ai îndeplinit!“. Pentru că tu eşti, cum spune englezul, „public servant“! „Ministru“ înseamnă „servitor“! La propriu servitor. Tu eşti servitorul celor care ţi-au delegat atribuţiile respective şi ţi-au delegat acele atribuţii ca să faci ceva, nu ca să vorbeşti pe la televizor, nu ca să-ţi angajezi rudele şi nu ca să faci nefăcute.
Matei Udrea: Da, e adevărat, dar s-ar putea ca lucrurile astea să vină prea târziu pentru noi având în vedere că acum, odată cu venirea lui Trump, şi în America se guvernează prin declaraţii care de multe ori n-au nicio legătură cu realitatea. Aţi văzut, Trump a spus de-a dreptul că Ucraina a atacat Rusia, de exemplu.
Mihai Maci: Problemele Europei şi America lui Trump, aici, în România, ne pun o problemă foarte mare, că nu mai avem unde fugi!
