În ultimii trei ani, lumea a învățat multe despre puterea aeriană. Războiul ruso-ucrainean a ridicat semne de întrebare serioase asupra viitorului avioanelor de luptă cu echipaj uman. În schimb, Israelul și Statele Unite au desfășurat o campanie aeriană devastatoare, care a lăsat un adversar cu apărare solidă aproape incapabil să răspundă eficient, relatează ForeignPolicy.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Eficiența acestor atacuri pare, la prima vedere, incontestabilă… obiective nucleare, infrastructură militară, chiar și persoane din conducerea regimului iranian au fost ținte ale unor operațiuni extrem de precise. Și totuși, în ciuda succesului tehnic, regimul de la Teheran rămâne în picioare.
De partea cealaltă a spectrului, conflictul ruso-ucrainean oferă o imagine opusă. Deși ambele părți dispun de forțe aeriene semnificative și au investit masiv în drone și rachete, puterea aeriană nu a reușit să încline decisiv balanța. Ceea ce ridică o întrebare esențială: ce poate și ce nu poate face, de fapt, puterea aeriană?
Două conflicte, două realități aeriene
Războiul din Ucraina a arătat limitele aviației tradiționale într-un conflict cu apărare antiaeriană densă. După primele săptămâni de haos, avioanele de luptă cu echipaj au fost în mare parte retrase din zonele de front. Atacurile s-au mutat la distanță: rachete de croazieră, bombe ghidate și, mai ales, drone – un nou actor central în războiul modern.
Cu toate acestea, nici Rusia, nici Ucraina nu au reușit să depășească ceea ce analiștii militari numesc „cercurile exterioare” ale unui regim: forțele armate din teren, populația și infrastructura. Moralul ucrainenilor nu a cedat sub bombardamente, iar dronele ucrainene, deși eficiente, nu au reușit să paralizeze sistemul de comandă rus.
Modelul „Cinci Cercuri”
Pentru a înțelege diferențele între aceste două teatre de operațiuni, experții invocă un model devenit clasic în doctrina militară americană: „Cinci Cercuri” al colonelului (r.) John Warden din Forțele Aeriene ale SUA. Modelul clasifică țintele în cinci niveluri, de la exterior spre interior: forțele militare, populația, infrastructura, resursele esențiale și, în centru, conducerea politică.
Loviturile din Ucraina s-au oprit în general la primele trei niveluri. În schimb, în Iran, Israelul și Statele Unite au ajuns direct în inima sistemului. Ele au vizat programul nuclear (resurse esențiale) și persoane din conducerea regimului.
Iluzia schimbării de regim
Totuși, aici intervine o dilemă esențială. Ideea că un regim poate fi doborât prin bombardamente este seducătoare, dar rar confirmată de istorie. Germania nazistă, Serbia lui Milosevic sau Irakul lui Saddam Hussein au rezistat loviturilor aeriene până la intervenții terestre sau prăbușiri interne.
Ipoteza israeliano-americană potrivit căreia eliminarea aparatului represiv va duce la colapsul Republicii Islamice rămâne, deocamdată, o speculație. Ba mai mult, istoria arată că populațiile bombardate tind să devină mai ostile față de agresor, nu față de propriul guvern.
Ce diferențiază Iranul de Ucraina?
Diferențele nu sunt doar de context politic, ci și de tehnologie și organizare. Israelul și SUA dispun de avioane de ultimă generație (inclusiv aparate stealth), armament de precizie și capabilități electronice și cibernetice care pot neutraliza eficient apărarea aeriană iraniană. În plus, piloții lor sunt antrenați special pentru a opera în astfel de condiții.
În schimb, Rusia și Ucraina folosesc sisteme mai vechi, mai puțin capabile să penetreze apărarea aeriană adversă. Diferențele doctrinare și lipsa unei cooperări eficiente aer-sol amplifică această discrepanță.
Ce nu poate face aviația
La final, lecția rămâne aceeași ca în urmă cu mai bine de un secol. Mai exact, forța aeriană, oricât de precisă și devastatoare ar fi, nu poate forța un stat să cedeze. Decizia aparține întotdeauna celor loviți, iar regimurile autoritare au adesea o toleranță ridicată la durere.
Iranul poate rezista pur și simplu alegând să nu reacționeze. Rusia poate ucide civili ucraineni, dar are nevoie de infanterie pentru a cuceri teritorii. Și niciuna dintre aceste realități nu este ușor de schimbat, indiferent cât de avansată devine tehnologia militară.
