Deși astăzi pare doar o glumă bună, România a deținut o flotă redutabilă de submarine. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, submersibilele românești au fost un coșmar pentru navele sovietice din Marea Neagră. Fapt care, după 23 august 1944 nu a rămas nepedepsit.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
„Delfinul”, primul submarin românesc
Încă din anul 1924 s-a pus problema dotării flotei militare române cu submarine. În acest sens au fost începute discuțiile cu mai mulți parteneri. În final s-a luat decizia ca submarinul „Delfinul” să fie construit în șantierele navale de la Fiume, din Italia (astăzi Rijeka, în Croația). În 1930 a avut loc festivitatea de lansare la apă a navei. Dar finalul era încă departe. De-abia la 9 mai 1936 „Delfinul” a fost predat Statului Român. Pe 27 iunie 1936 a ajuns, în sfârșit, la Constanța.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 22 iunie 1941 și 3 iulie 1942, a efectuat nouă misiuni în Marea Neagră, împotriva navelor Uniunii Sovietice. În timpul lor a participat scufundarea distrugătorului Moscova și scoaterea din luptă a crucișătoarelor Harkov și Voroșilov venite să atace Constanța. Deasemena, a torpilat în largul Crimeei o navă de transport militar (posibil cargoul Ural).
La rândul său, a suferit nenumărate atacuri din partea flotei și aviației sovietice, de care a reușit să scape fără pierderi umane, deși a fost ținta a sute de bombe și grenade submarine. Pentru aceste acțiuni, căpitanul Constantin Costăchescu a fost decorat mai târziu cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Pe mâna rușilor, pentru piese de schimb
Submersibilul, însă, suferise avarii serioase și a stat în reparații între iulie 1942 și 23 august 1944, când România a intrat în război de partea Aliaților. Ca majoritatea navelor românești, a fost confiscat de noii aliați sovietici, care, însă, nu au reușit să-l repare. De aceea l-au folosit ca rezervă de piese, după care l-au retrocedat României în 1957. Doar că într-o stare de semi-epavă. Maeștri români au reușit, totuși, să-l repare. Dar nu a mai fost utilizat decât ca navă civilă, folosită de I.R.C.M. (Institutul Român de Cercetări Marine Constanța) până la scoaterea definitivă din uz în anii 1970.
Cum au apărut „Rechinul” și „Marsuinul”
În anul 1936 a fost luată decizia măririi flotei de submarine la trei unități. Comanda pentru cele două submarine care trebuiau construite a fost dată holdingului dintre „Uzinele Metalurgice Reşiţa” şi firma olandeză „Ingenieurskantoor voor Scheepsbouw” NV,
Construcția a început în Șantierul Naval Galați, în 1938. Denumirea iniţială a navelor era simplă: „S1” şi „S2”.
Construcţia celor două submarine a avansat greu din cauza izbucnirii războiului în Europa, dificultăţilor legate de unii furnizori, dar şi datorită ocupării Olandei de către nemţi. În ciuda acestor probleme, submarinele au fost totuşi lansate la apă, S1 – „Rechinul” în 5 mai 1941și S2 – „Marsuinul” în 25 mai 1941. Totuşi armarea lor a durat destul de mult, lipsurilor de mai sus (în ciuda consultanţilor germani) adăugându-li-se şi bombardamentele sovietice. Navele au devenit apte de luptă de-abia la începutul primăverii anului 1944.
O premieră în istoria submarinelor
În timpul probelor s-a realizat și o premieră, după cum relatează ziarele vremii. „În timpul probelor celor două noi submarine, „Rechinul” şi „Marsuinul”, instructorii germani au atras atenţia asupra valului de spumă pe care îl face periscopul. Unul dintre maiştrii mecanici, obişnuit la Dunăre să răcească vinul spumos cu gâtul acoperit cu rafie împletită, prin scufundarea în curent, a încercat să răsucească o reţea de fire pe periscop şi aşa a revoluţionat războiul din Atlantic. În trei săptămâni, invenţia a fost adoptată şi de germani.” („Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015).
Jurnal de război
Submarinul „Rechinul” a fost cel care a executat cea mai lungă misiune militară a vreunui submarin românesc (15 iunie – 29 iulie 1944) – o misiune de recunoaştere a portului Novorosiysk. De asemenea a ajutat la evacuarea armatelor române şi germane din Peninsula Crimea. A sfârşit ca piese de schimb pentru submarinele sovietice, după 23 august 1944.
Submarinul „Marsuinul” a devenit operațional cu câteva luni înainte de întoarcerea armelor. În singura misiunea avută, chiar în prima zi când a ieşit în larg a fost confundat cu un submarin sovietic de o navă germană şi vânat întreaga zi. A doua zi istoria s-a repetat repetă, dar cu un avion german de această dată. Submarinul a reușit să scape nevătămat şi s-a îndreptat spre portul turcesc Zonguldak. Între 14 şi 22 mai e atacat aproape zilnic de navele sovietice, pe când încerca intre în portul sovietic Batumi, ba chiar o torpilă trece milimetric pe lângă el. Pe 27 mai ajunge în portul Constanţa şi va fi confiscat de URSS, după 23 august.
„Rechinul” a fost restituit la 12 august 1951, într-o stare avansată de degradare. A sfârșit prin a fi tăiat la Galați, unde fusese construit.
„Marsuinul”, „TC-3” la sovietici, nu a mai fost restituit niciodată. Totuși, conform unor surse, s-ar părea că, pe 20 februarie 1945, o torpilă a explodat în interiorul „Marsuinului”, aflat la cheu în portul rusesc Poti. Ulterior, a fost ranfluat și reparat dar până la urmă a fost casat în 1950.
În afară de cele trei submarine menţionate mai sus, marina românească a mai avut încă cinci submarinele pitic clasa CB. Dintre acestea numai două au devenit operaţionale şi au efectuat misiuni de recunoştere. După 23 august 1944 au fost rechiziționate şi folosite de Uniunea Sovietică până în 1945, când au fost demontate pentru piese.
Istoria modernă a flotei de unu submarine
În anul 1985, la şantierul naval din Nizi Novgorod, Uniunea Sovietică a început construcţia unui submarin din clasa Kilo, unul dintre cele mai silenţioase şi greu de reperat submarine din lume, la acea vreme. Acesta urma să devină succesorul primului submarin românesc, fiind numit “Delfinul”II.
România a plătit cel puțin 40 de milioane de dolari (după alte surse 60) pentru acest submarin, al doilea din lume din punct de vedere al performanţelor în acel moment. Nava a ajuns la Constanța la sfârșitul anului 1985, în secret, și a intrat în serviciu în anul următor.
În perioada 1986 – 1996, „Delfinul II” a efectuat aproximativ 2000 de ore de imersiune în Marea Neagră, a executat 34 de lansări torpile/mine și a parcurs circa 8000Mm. Este un submarin diesel cu propulsie electrică care poate atinge 17 Nd și are o autonomie maximă de 45 zile sau 6000 Mm. Raza de acțiune cu un plin de baterie este de aproximativ 400 Mm.
Corpul său este împărțit în șase compartimente etanșe, iar la bord își desfășoară activitatea aproximativ 50 de militari.
Submarinul nu mai este operațional din anul 1996, de când a expirat resursa bateriilor de acumulatori. Tot în același an ar fi trebuit executată și prima reparație medie, odată cu înlocuirea acumulatorilor. În perioada 1986-1992 submarinul a fost andocat anual, ulterior efectuându-se lucrări de întreținere a operei vii și a sistemului de imersare-emersare în anii 1996, 2004, 2007 și 2011.
Clasa de submarine „Kilo”, în lume și la noi
La ora actuală sunt active la nivel internațional 48 de submarine clasă „Kilo” și există comenzi pentru producerea altora. Succesul de care se bucură această clasă de submarine pe plan mondial este dat de calitățile tactice și de soluțiile tehnice constructive alese de producător, soluții care au asigurat realizarea unei platforme extrem de greu de detectat.
După Revoluţie, până în 1996, submarinul “Delfinul” II a participat la diferite exerciţii internaţionale. În timpul unei asemenea aplicații, avioane americane specializate nu au putut depista submarinul scufundat, spre surprinderea comisiei americane.
Din 1996 „Delfinul” II este în conservare, deoarece acumulatorii motorului sunt epuizaţi, iar înlocuirea lor costă în jur 20 de milioane dolari. Pe de altă parte, conform actualei doctrine militare, se consideră că, pentru a fi eficientă, o flotă are nevoie de cel puțin trei submarine.
