Încă de pe vremea marelui naturalist francez Georges Cuvier, la început de secol al XIX-lea, comunitatea științifică a acceptat ca pe o certitudine ideea că Terra a trecut prin episoade succesive de extincții majore ale vieții. În fapt, chiar datarea și clasificarea diferitelor perioade geologice, înainte de apariția datărilor cu carbon, s-a făcut pe baza prezenței sau a dispariției din registrele geologice a unor fosile directoare. O nouă generație de paleontologi începe însă să demoleze această paradigmă cu dovezi care par aproape imposibile, afirmă NewScientist.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
De la ideea catastrofismului propus de Georges Cuvier, idee care sugera o ciclicitate a unor perioade distructive soldate cu dispariția în masă a speciilor vii, oamenii de știință au identificat nu mai puțin de cinci mari extincții ale vieții și zeci de episoade secundare în care un anumit număr de specii părea să dispară brusc. Să mai spun că majoritatea erelor geologice au fost delimitate după episoadele de extincție care le-au încheiat?
Extincția de la sfârșitul Permianului a fost considerată cel mai distreuctiv eveniment din istoria Pământului. Numită și Marea Moarte, se crede că aproape a șters toată viața de pe Pământ acum 252 de milioane de ani. Circa 90% dintre specii au dispărut atunci, iar datele geologice sugerează că vinovată a fost erupția unuia dintre cei mai masivi supervulcani din istoria Terrei.
Un supervulcan care ar fi erupt continuu pentru aproape un milion de ani și ale cărui urme sunt vizibile azi sub forma trapelor bazaltice din Siberia. Evenimentul ar fi declanșat un efect de domino distructiv care a dus la dispariția mai tuturor ecosistemelor și, implicit, a speciilor care le ocupau. Un moment în care viața a fost aproape eradicată.
Mult mai târziu, dinozaurii care au dispărut acum 66 de milioane de ani au devenit simbolulul acestor apocalipse biologice, iar conceptul celor „cinci mari extinctii” s-a înrădăcinat atât de adânc în conștiința colectivă încât nimeni nu l-a mai pus la îndoială. Cel puțin până acum.
Dovezile care schimbă totul
La începutul acestui an, o echipă internațională de paleontologi a identificat un ecosistem permian de la South Taodonggou, un sit geologic din ceea ce acum este China, unde plantele și animalele prosperau la doar 75.000 de ani după Marea Moarte de acum 252 de milioane de ani. Un grăunte de nisip din perspectiva geologică, cu atât mai mult cu cât specialiștii susțineau că Terra a avut nevoie de cel puțin 5 milioane de ani pentru a se reface. Ai putea să numești descoperirea din China un miracol izolat.
Însă paleontologul Hendrik Nowak de la Universitatea din Nottingham, Marea Britanie, nu o vede în acest fel. El indică polenul fosil de la alte situri care sugerează de asemenea „puține sau doar perturbări de scurtă durată” de la evenimentul de la sfârșitul Permianului. De fapt, Nowak argumentează că impactul a fost atât de minimal încât, pentru plante, cel puțin, pur și simplu nu a existat nicio extincție în masă atunci.
Această concluzie este controversată. Cu toate acestea, studiile asupra altor două grupuri majore de organisme, insectele și animalele terestre cu patru membre, reflectă descoperirile de la plante. Imaginea care se conturează indică faptul că Nowak nu este singurul paleontolog care pune sub semnul întrebării dacă impactul extincției în masă de la sfârșitul Permianului a fost atât de distructiv pe cât s-a crezut.
Spencer Lucas de la Muzeul de Istorie Naturală și Științe din New Mexico merge și mai departe. El suspectează că viața pe uscat nu a experimentat niciodată o extincție în masă. „Cred că ai șanse mai mari să învingi o extincție dacă ești pe uscat decât dacă ești în mare”, spune el.
Această regândire revoluționară ar putea rescrie istoria vieții de pe Pământ. Ar răsturna ideea că Terra au fost martora a cinci extincții în masă, și are chiar implicații asupra modului în care încadrăm actuala criză a biodiversității indusă de om.
Iluziile oceanului
Totul a început în 1982, când doi paleontologi, David Raup și Jack Sepkoski, au analizat registrele fosile marine și au identificat cinci prăbușiri dramatice ale biodiversității oceanice.
Aceste momente, care au devenit cunoscute sub numele de „cele cinci mari extinctii”, au fost datate la sfârșitul Ordovicianului (445 milioane de ani în urmă), sfârșitul Devonianului (372 milioane de ani în urmă), sfârșitul Permianului (252 milioane de ani în urmă), sfârșitul Triasicului (201 milioane de ani în urmă) și sfârșitul Cretacicului (acum 66 de milioane de ani).
Problema fundamentală cu această teorie este că s-a bazat exclusiv pe studiul vieții marine. Oceanele păstrează mult mai bine fosilele decât uscatul, unde un organism mort are șanse mult mai mici să se transforme în fosilă. Această diferență a creat o iluzie optică științifică. Una care a persistat decenii întregi.
Supraviețuitoarele invizibile
Studiul plantelor a dezvăluit prima mare fisură în teoria extinctiilor în masă. Borja Cascales-Miñana de la Universitatea din Lille și Christopher Cleal de la Universitatea din Bristol au analizat registrele fosile ale plantelor și au descoperit că acestea au fost surprinzător de rezistente la presupusele catastrofe globale. Dintre cele cinci mari extinctii, doar una a avut un impact semnificativ asupra plantelor, și chiar și aceasta este acum contestată.
Secretul rezistenței plantelor pare să fie ingenios în simplitatea lui. Spre deosebire de animale, plantele pot supraviețui decenii sau chiar secole sub formă de semințe și spori, creând practic copii de rezervă biologice.
Cleal explică diferența asta printr-o analogie simplă: „Imaginează-ți că împuști toți elefanții din lume. Zece ani mai târziu, tot nu vor fi elefanți. Acum imaginează-ți că tai toți stejarii din lume. Zece ani mai târziu, vor exista începuturile unor noi păduri de stejar pentru că ghindele au germinat”.
Insectele, care reprezintă majoritatea speciilor de pe Pământ, par să fie și mai rezistente. Sandra Schachat de la Universitatea din Hawaii și Conrad Labandeira de la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington DC au studiat registrele fosile ale insectelor și au concluzionat că acestea nu au suferit niciodată o adevărată extincție în masă.
Nu au făcut-o nici măcar la finalul Permianului, în ciuda tuturor ipotezelor care susțineau că aceasta a fost singura extincție care le-a afectat. Numerele uriașe, ciclurile de viață scurte și capacitatea de a intra în stări latente le conferă avantaje evolutive pe care alte organisme nu le posedă, susțin specialiștii.
Paradoxul terestru
Ceea ce face această descoperire și mai remarcabilă este că explică de ce viața marină a fost atât de vulnerabilă în comparatie cu cea terestră. Când se schimbă compoziția atmosferei, oceanele pot suferi de stagnare, implicit de anoxie (reducerea oxigenării), ceea ce duce la moartea prin asfixiere a creaturilor marine.
Organismele terestre nu se confruntă cu această problemă. Mai mult, aerul are o vâscozitate mult mai mică decât apa, ceea ce face ca migrarea către habitate mai primitoare să fie mai puțin costisitoare din punct de vedere energetic pentru animalele terestre.
Chiar și în cazul dinozaurilor, simbolul cel mai puternic al extincției în masă, realitatea pare mai nuanțată. Lucas subliniază că, deși dinozaurii non-aviari au dispărut la sfârșitul Cretacicului, crocodilienii, mamiferele, numeroase specii de reptile și un grup întreg de dinozauri, păsările, au supraviețuit.
„Episodul în care dinozaurii non-aviari s-au stins a fost unul major, dar tot nu cred că este cu adevărat o extincție în masă”, spune el.
Se confruntă umanitatea cu prima extincție cu adevărat a speciilor vii?
Această regândire radicală a istoriei vieții pe Pământ are implicații profunde pentru modul în care înțelegem criza actuală a biodiversității. Mulți oameni de știință au început să numească perioada actuală „a șasea extincție în masă”. Problema este că, dacă viața terestră nu a experimentat niciodată o adevărată extincție în masă, atunci cea de astăzi ar putea fi prima.
John Wiens de la Universitatea din Arizona argumentează că această reîncadrare ar putea fi benefică pentru eforturile de conservare, dar nu în modul în care ne-am aștepta. El consideră că eticheta „a șasea extincție în masă” creează un obiectiv prea puțin ambițios.
Conform definițiilor științifice standard, o extincție în masă implică pierderea a cel puțin 75% din specii pe parcursul a câteva mii până la două milioane de ani. Estimările actuale sugerează că mai puțin de 0,1% din speciile cunoscute s-au stins în ultimii 500 de ani.
„Am putea pierde jumătate din speciile de pe planetă în următorii 3000 de ani și să spunem încă – Da, am reușit! Am prevenit a șasea extincție în masă”, observă Wiens. În loc să ne mulțumim cu evitarea unei catastrofe definite atât de larg, el sugerează însă că ar trebui să ne propunem să menținem rata de extincție sub 0,2%, nu sub 75%.
Viitorul unei teorii
Dezbaterea este departe de a fi încheiată. Cercetători precum Mike Benton de la Universitatea din Bristol și Paul Wignall de la Universitatea din Leeds suusțin că există dovezi solide pentru extincții semnificative pe uscat, chiar dacă acestea s-au desfășurat pe perioade mai lungi decât se credea inițial. Benton argumentează că Lucas „ratează imaginea de ansamblu” prin a se concentra prea mult pe momente specifice în loc să analizeze tendințele pe termen lung.
Ceea ce pare cert este că paradigma celor cinci mari extinctii, care a dominat gândirea științifică timp de patru decenii, se confruntă cu cea mai serioasă provocare din istoria ei. Indiferent de rezultatul final al acestei dezbateri, ea ne forțează să reconsiderăm fundamental relația dintre viața terestră și cea marină, reziliența ecosistemelor și natura adevărată a crizelor biologice.
Poate cel mai important, această controversă ne amintește că științele despre Pământ sunt încă pline de mistere. În timp ce tehnologia ne permite să explorăm galaxii îndepărtate, istoria vieții de pe propria noastră planetă continuă să ne surprindă cu povești neașteptate despre supraviețuire, adaptare și reziliența extraordinară a naturii.
Paradoxal, tocmai în momentul în care descoperim cât de rezistentă a fost viața terestră de-a lungul istoriei geologice, ne confruntăm cu prima criză care ar putea pune capăt acestei rezistențe legendare.
