Secarea Mării Aral, considerată unul dintre cele mai grave dezastre ecologice provocate de om, are acum un efect detectabil până în mantaua superioară a Pământului, se arată într-un studiu publicat în revista Nature de către o echipă de cercetători din SUA și China.
Din cauza irigațiilor nesustenabile începute în anii 1960 și a secetei, aproape întreaga apă a Mării Aral a dispărut, ceea ce a dus la o pierdere masivă de masă la suprafața Terrei. Această pierdere a determinat o reacție geologică profundă, fundul fostei mări se ridică cu aproximativ 7 milimetri pe an, ca urmare a deformării scoarței și a curgerii lente a rocilor din mantaua superioară, relatează NewScientist.
Acesta este, probabil, cel mai profund exemplu înregistrat de activitate umană care a modificat structura solidă internă a Pământului.
Pierderea Mării Aral, unul dintre cele mai mari dezastre ecologice din istoria omeniriii
„Faptul că ceva poate afecta mantaua superioară este un fel de… wow. Asta arată cât de capabili suntem să modificăm mediul”, a declarat Sylvain Barbot, cercetător în cadrul Universității din California de Sud și unul dintre coautorii studiului.
Marea Aral, situată în Asia Centrală, a fost cândva unul dintre cele mai mari corpuri de apă din lume, unul care acoperea circa 70.000 de kilometri pătrați. Programele sovietice de irigații începute în anii 1960, urmate mai târziu de perioade de secetă, au dus la secarea mării. Până în 2018, suprafața sa s-a micșorat cu aproape 90%, ceea ce a dus la pierderea a aproximativ 1.000 de kilometri cubi de apă.
Wang Teng, cercetător la Universitatea Peking din China, a devenit curios în legătură cu Marea Aral după ce a citit o carte despre consecințele acestui dezastru ecologic asupra suprafeței Pământului. „Mi-am dat seama că o schimbare de masă atât de mare ar stimula un răspuns din partea Pământului profund”, a declarat omul de știință chinez.
Modificările se simt chiar și la 190 de kilometri sub suprafața Terrei
El și colegii săi, inclusiv Barbot, au folosit măsurători prin satelit pentru a urmări modificările subtile de altitudine ale fundului fostei mări între 2016 și 2020. Deși cea mai mare parte a apei dispăruse cu decenii în urmă, au descoperit că ridicarea continuă, cu aproximativ 7 milimetri pe an, în medie.
Au folosit apoi un model al scoarței și mantalei de sub Marea Aral pentru a testa ce modificări profunde ar putea duce la acest model observat de ridicare. „Am constatat că observațiile sunt complet compatibile cu un răspuns profund la această schimbare,” a relatat Barbot.
Pe măsură ce greutatea apei a fost îndepărtată, scoarța superficială a reacționat prima, potrivit modelului lor, prin îndreptare. Aceasta a determinat un răspuns la adâncimi de până la 190 de kilometri sub suprafață, pe măsură ce rocile vâscoase din mantaua superioară s-au deplasat pentru a umple spațiul.
„Îndreptarea creează spațiu, iar rocile vor să curgă în acel spațiu”, explică Barbot. Acest răspuns întârziat, în regiunea fierbinte și slabă a mantalei numită astenosferă, explică de ce ridicarea continuă chiar și la decenii după ce apa a fost eliminată.
Secarea Mării Aral nu este singura modificare majoră adusă de oameni mantalei superioare a Terrei
Se știe că redresarea mantalei superioare apare și după alte modificări masive de masă la suprafață, cum ar fi înaintarea și retragerea ghețarilor, spune Roland Bürgmann de la Universitatea California, Berkeley, cercetător care nu a făcut parte din echipa care a semnat studiul din nature. „Dar răspunsul la secarea Mării Aral ar putea fi cel mai profund exemplu de modificare cauzată de om asupra interiorului solid al Pământului”, adaugă el.
Alte modificări cauzate de oameni, precum umplerea marilor rezervoare sau pomparea apelor subterane, au dus și ele la astfel de redresări, spune Manoochehr Shirzaei de la Virginia Tech. Însă dimensiunea vastă a Mării Aral înseamnă că efectele secării sale pătrund, probabil, mult mai adânc.
Pe lângă faptul că ilustrează amploarea uriașă a activității umane, ridicarea de sub Marea Aral oferă și o oportunitate rară de a estima mici variații în vâscozitatea mantalei, mai ales acolo unde aceasta se află sub interiorul unui continent. Să înțelegem cum se comportă acel strat imediat de sub continente este esențial pentru cei care studiază tectonica plăcilor”, concluzionează Bürgmann.
