Marte, planeta care astăzi pare un deșert înghețat și lipsit de viață, ar fi putut avea în trecut nu doar lacuri și mări, ci și maree asemănătoare celor de pe Pământ. Potrivit unui nou studiu, prezentat de cercetători americani, aceste maree ar fi fost generate de o Lună mult mai mare decât cele două mici corpuri, Phobos și Deimos, care orbitează în prezent Planeta Roșie, anunță NewScientist.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Ipoteza pornește de la analiza unor roci sedimentare din craterul Gale, explorat de roverul Curiosity al NASA. Acolo, oamenii de știință cred că au identificat urme ale unor mișcări ritmice ale apei, comparabile cu efectele mareelor.
Urme de maree în rocile marțiene
Suniti Karunatillake, de la Universitatea de Stat din Louisiana, și colegii săi susțin că straturi foarte subțiri din rocile craterului Gale păstrează semnele unei activități periodice a apei. Aceste structuri, cunoscute sub numele de ritmite, se formează atunci când sedimentele sunt depuse de curenți sau fluxuri a căror intensitate variază regulat.
Pe Pământ, astfel de ritmite sunt adesea asociate cu mareele. Practic, fluxul aduce nisip, iar refluxul permite depunerea unui strat fin de mâl. În craterul Gale, cercetătorii au identificat linii întunecate extrem de subțiri, interpretate drept „drapaje de mâl”, foarte asemănătoare cu cele produse de maree în mediile marine terestre.
„Modelele observate pe Marte seamănă izbitor cu tiparele mareice de pe Pământ”, afirmă Priyabrata Das, membru al echipei de cercetare.
O Lună dispărută, mult mai mare decât Phobos
Pe baza ritmicității straturilor, echipa a estimat perioada mareelor și, implicit, dimensiunile corpului ceresc care le-ar fi produs. Concluzia? Marte ar fi avut cândva o Lună de 15–18 ori mai masivă decât Phobos, cea mai mare dintre cele două luni actuale ale planetei.
Chiar și așa, această Lună marțiană ar fi fost de sute de mii de ori mai puțin masivă decât Luna Pământului. Cercetătorii sugerează că actualele luni Phobos și Deimos ar putea fi fragmente rămase în urma destrămării acestui satelit mai mare.
Rezultatele vor fi prezentate la reuniunea anuală a Uniunii Geofizice Americane, unul dintre cele mai importante evenimente din domeniul științelor Pământului și planetare.
Soarele și Luna, la originea mareelor marțiene
Pentru a testa ipoteza, Ranjan Sarkar, de la Institutul Max Planck pentru Cercetări ale Sistemului Solar, a analizat matematic succesiunea straturilor folosind transformata Fourier — o metodă standard pentru identificarea periodicitaților ascunse în date.
Analiza a scos la iveală mai multe cicluri distincte în grosimea straturilor, ceea ce sugerează că mareele marțiene ar fi fost influențate atât de Soare, cât și de Lună, într-un mecanism similar celui care produce mareele pe Pământ.
Această concluzie susține o idee formulată încă din 2023 de Rajat Mazumder, expert în ritmite, care sugerase că formațiuni stratificate observate de roverul Perseverance în craterul Jezero ar putea avea origine mareică.
Controverse și rezerve în comunitatea științifică
Nu toți specialiștii sunt însă convinși. Nicolas Mangold, de la Laboratorul de Planetologie și Geostiințe din Nantes și membru al echipei NASA Perseverance, consideră că lacurile din craterele Gale și Jezero, cu diametre de aproximativ 154 și 45 de kilometri, erau prea mici pentru a genera maree semnificative.
Și Christopher Fedo, de la Universitatea din Tennessee, care colaborează cu NASA la misiunea Curiosity, avertizează că ritmite asemănătoare pot fi produse și de variații regulate ale debitului râurilor care se varsă într-un lac.
Un posibil ocean ascuns
Ranjan Sarkar nu exclude însă interpretarea mareică. El sugerează că lacul din craterul Gale ar fi putut fi conectat hidrologic cu un ocean mai vast. Chiar și o rețea de pori și fisuri subterane ar fi putut permite transmiterea efectelor mareice.
„Marte are o suprafață extrem de fracturată și plină de cratere. Din acest punct de vedere, porozitatea nu ar fi fost o problemă”, spune Sarkar.
Dacă ipoteza se confirmă, ea ar schimba radical înțelegerea trecutului hidrologic al planetei Marte, ceea ce sugerează nu doar prezența apei lichide, ci și a unor sisteme marine complexe, influențate de interacțiunea gravitațională cu o Lună astăzi dispărută.
