NASA descoperă un „zid de foc” la marginea Sistemului Solar, cu temperaturi de aproape opt ori mai mari decât suprafața Soarelui

La aproximativ 18 miliarde de kilometri de Pământ, cele două sonde gemene ale NASA au trecut dincolo de influența directă a Soarelui și au întâlnit ceea ce cercetătorii descriu drept un „zid de foc”, o regiune în care temperaturile ating valori incredibile, între 30.000 și 50.000 de kelvini, adică aproximativ 29.700–49.700°C, potrivit Agenției Spațiale Americane.

Unde se termină, de fapt, Sistemul Solar?

Granița dintre Sistemul Solar și restul galaxiei nu este una clară sau fixă. Unii o plasează la nivelul Norului Oort, unde influența gravitațională a Soarelui mai poate atrage comete înapoi. Alții consideră că marginea sistemului nostru este acolo unde se termină efectul protector al câmpului magnetic solar, o barieră invizibilă numită heliopauză.

Această heliopauză marchează locul în care vântul solar, fluxul de particule încărcate emis constant de Soare, este încetinit și deviat de întâlnirea cu mediul interstelar, compus din gaze și praf provenite de la alte stele.

„Soarele emite un flux continuu de particule care se deplasează dincolo de Pluto, dar la un moment dat acest vânt solar este oprit de gazele din spațiul interstelar. Această interacțiune creează o bulă uriașă în jurul Soarelui și planetelor, numită heliosferă. Dincolo de ea se află granița propriu-zisă: heliopauza”, explică NASA.

Un „zid de foc” real, dar diferit de ce ne imaginăm

Când Voyager 1 a trecut dincolo de heliopauză, pe 25 august 2012, și Voyager 2 i-a urmat în 2018, ambele au detectat o creștere bruscă a temperaturii în această zonă. Valorile măsurate au fost uriașe: între 30.000 și 50.000 kelvini, adică de 5 până la 8 ori mai fierbinte decât suprafața Soarelui (5.500 grade Celsius).

Această zonă a fost denumită metaforic „zid de foc”, însă nu este un perete în sens fizic. În realitate, este o regiune extrem de diluată, unde particulele sunt rare, dar incredibil de energice. Datorită acestei rarefieri, sondele Voyager nu au fost afectate: nu există destulă materie pentru ca energia să se transfere termic în mod semnificativ.

Dovada unui sistem solar „respirabil”

Un alt aspect surprinzător a fost faptul că cele două sonde nu au trecut prin heliopauză la aceeași distanță. Voyager 1 a întâlnit-o mai devreme decât Voyager 2, ceea ce sugerează că limita externă a sistemului nostru „respiră”: se extinde și se contractă în funcție de activitatea solară, asemenea unui plămân cosmic.

În plus, cele două sonde au descoperit că câmpul magnetic din afara heliosferei este aliniat cu cel din interior, contrar așteptărilor. „Inițial, cu doar o sondă, nu știam dacă această aliniere era o coincidență. Dar măsurătorile lui Voyager 2 confirmă descoperirea lui Voyager 1”, a transmis NASA.

Călătoria continuă

La aproape 50 de ani de la lansare, Voyager 1 și 2 sunt singurele obiecte construite de om care au ieșit din Sistemul Solar și continuă să trimită date prețioase despre spațiul interstelar. Fiecare bit de informație ne oferă o nouă perspectivă asupra poziției noastre în galaxie și asupra graniței reale dintre „acasă” și necunoscutul cosmic.

Sondele continuă să funcționeze, deși energia lor scade, iar semnalele radio pe care le trimit călătoresc timp de peste 20 de ore pentru a ajunge pe Pământ. Iar acolo, la capătul lumii noastre, pulsul Soarelui se face încă simțit, chiar și în bătăile rarefiate ale particulelor de foc de la marginea heliosferei.