Nu spunem că sunt extratereștri, dar… două impulsuri luminoase identice, detectate la o distanță de 100 de ani-lumină, nu pot fi explicate prin cauze naturale cunoscute

Căutarea vieții inteligente în Univers, cunoscută sub numele de SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence), a început oficial în urmă cu peste 60 de ani, cu Proiectul Ozma al celebrului astronom Frank Drake. De atunci, nenumărate studii au căutat semne de „tehnosemnături”, dovezi ale tehnologiei extraterestre, în special prin unde radio. Însă, în ultimii ani, o nouă ramură a cercetării a căpătat avânt, SETI optic, adică monitorizarea impulsurilor luminoase intense care ar putea semnala comunicații prin laser sau alte forme de energie direcționată, anunță UniverseToday.

Recent, un astfel de semnal a fost descoperit de Richard H. Stanton, fost inginer la NASA și participant în misiunile Voyager și GRACE. Într-un articol publicat în revista Acta Astronautica, Stanton detaliază rezultatele unei campanii de observații care a durat mai mulți ani și care a inclus peste 1.300 de stele asemănătoare Soarelui.

Cea mai tulburătoare descoperire? Două impulsuri luminoase identice, la o distanță de doar 4,4 secunde unul de altul, care provin de la o stea situată la aproximativ 100 de ani-lumină distanță, în constelația Ursa Major.

O tehnologie ieftină, dar eficientă

După pensionare, Stanton și-a construit propriul observator, Shay Meadow, din California, dotat cu un telescop de 76,2 cm și un fotometru multicanal proiectat chiar de el, pentru care a folosit componente accesibile.

Spre deosebire de metodele SETI tradiționale, care „ascultă” stelele pentru semnale radio, Stanton „privește” o stea timp de o oră și înregistrează fotonii la o rezoluție temporală extrem de fină, 100 de microsecunde. Datele astfel obținute sunt analizate pentru a detecta posibile impulsuri luminoase sau „tonuri optice”.

„În peste 1.500 de ore de observații nu am detectat niciun semnal asemănător”, spune Stanton. Iar impulsurile detectate în cazul stelei HD 89389 sunt cu atât mai ciudate cu cât au fost identice și repetate, la un interval precis, fără explicații convingătoare din partea fenomenelor naturale cunoscute.

Ce a văzut, de fapt, Stanton?

Steaua HD 89389 este de tip F, adică puțin mai masivă și mai luminoasă decât Soarele. Semnalul captat de Stanton constă în două impulsuri aproape identice, separate de exact 4,4 secunde. Fenomenul s-a repetat în trei observații diferite, una dintre ele chiar în ianuarie 2025 (deși aceasta nu este încă inclusă în lucrarea publicată).

Printre elementele care sfidează explicațiile convenționale:

• Intensitatea și rapiditatea variației luminoase: steaua părea să devină brusc mai strălucitoare, apoi să scadă, apoi să crească din nou, toate într-un interval de doar 0,2 secunde. „Cum poți face o stea de peste un milion de kilometri diametru să dispară parțial într-o zecime de secundă?”, se întreabă Stanton.
• Structura fină a semnalului: micile variații de lumină din primul impuls se repetă aproape identic în al doilea. Acest tipar nu are un corespondent cunoscut în fenomenele atmosferice, zgomotul de fond sau sursele obișnuite de interferență.
• Nicio mișcare detectabilă în apropiere: camerele auxiliare și senzorii de fond nu au detectat sateliți, avioane, păsări sau alte obiecte care ar fi putut produce semnale similare.

Nu este prima dată

Reanalizând date mai vechi, Stanton a descoperit un fenomen similar în 2021, în jurul stelei 51 Pegasi (HD 217014), aflată la 50 de ani-lumină distanță. Coincidență sau nu, 51 Pegasi este celebră pentru faptul că găzduiește una dintre primele exoplanete descoperite vreodată, un gigant gazos numit Dimidium. Semnalul de atunci a fost respins la vremea respectivă ca fiind cauzat de păsări, dar Stanton susține acum că analiza detaliată infirmă această explicație.

Stanton a luat în calcul o gamă largă de ipoteze naturale, reflexii atmosferice, unde de șoc, difracția luminii de la corpuri îndepărtate din Sistemul Solar sau chiar unde gravitaționale. Dar toate prezintă probleme de sincronizare, frecvență sau intensitate care nu pot explica pe deplin comportamentul semnalului.

Rămâne, inevitabil, și ipoteza unei inteligențe extraterestre.

Dacă lumina stelei a fost într-adevăr „modulată” de o tehnologie artificială, ar însemna că sursa se află relativ aproape de noi, poate chiar în interiorul Sistemului Solar. Dar Stanton avertizează: „Niciuna dintre explicații nu este satisfăcătoare în acest moment.

Nu știm ce fel de obiect ar putea produce aceste impulsuri sau cât de departe se află. Până nu avem mai multe date, nici măcar nu putem spune dacă extratereștrii sunt sau nu implicați!”

Ce urmează?

Metoda lui Stanton ar putea deschide o nouă eră pentru SETI optic. El propune folosirea unor rețele de telescoape sincronizate care să monitorizeze simultan aceleași stele din locații diferite, la sute de kilometri distanță.

Dacă impulsurile luminoase apar în același timp (ajustat pentru diferențele de distanță), s-ar putea demonstra că sursa se află la distanță mare, poate chiar în jurul stelei respective. În caz contrar, ar fi o dovadă că ceva se află între noi și stea, perturbând lumina.