De la cele mai vechi observații astronomice până la fotografiile moderne din epoca spațială, Marte a fost cunoscut drept „planeta roșie”. Roșul său strălucitor a inspirat mituri, nume și simboluri în toate culturile, de la Mangala în sanscrită la Har decher, „cel roșu”, în egipteana antică. Iar imaginile transmise din spațiu par să confirme această trăsătură dominantă: totul pare roșu pe Marte, de la câmpiile joase la înălțimile muntoase, de la dunele de nisip la albii secate ale râurilor de mult pierdute, relatează BigThink.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Chiar și atmosfera planetei are o tentă roșiatică, singurele pete de culoare diferită fiind calotele glaciare, care apar albe, deși ușor colorate în roz din perspectiva Pământului.
Totuși, în ciuda acestei aparente uniformități cromatice, oamenii de știință au descoperit că roșul marțian este doar de suprafață, la propriu. Sub stratul subțire de praf roșu, care în unele locuri nu depășește câțiva milimetri grosime, culoarea planetei se schimbă. Marte nu este roșie în profunzime. Este o mască de oxid de fier care colorează atât solul, cât și aerul rarefiat care-l acoperă.
O suprafață în continuă schimbare
Spre deosebire de Terra, unde atmosfera albastră e rezultatul împrăștierii selective a luminii albastre de către moleculele de aer, atmosfera marțiană este de 140 de ori mai subțire și nu beneficiază de același efect Rayleigh. În schimb, atmosfera lui Marte este colorată de praf, particule fine, bogate în hematită (Fe₂O₃), un oxid de fier roșu, ridicate și menținute în suspensie de vânturile intense care suflă cu viteze de până la 100 km/h.
Aceste particule, cu diametre între 3 și 45 de microni, absorb lumina albastră și împrăștie preferențial lumina roșie, conferind cerului și peisajului marțian o tentă uniformă, ruginită.
Sursa prafului este solul însuși, dar nu în totalitate. Observațiile făcute de la sol și din orbită au arătat că suprafața marțiană este acoperită cu un strat foarte subțire de praf roșu, care se comportă asemenea unei pături mobile.
De-a lungul timpului, oamenii de știință au observat cum anumite regiuni devin mai închise la culoare, apoi se luminează, doar pentru a se întuneca din nou. Aceste modificări sunt cauzate de depunerea și re-depunerea constantă a prafului transportat de vânt, care se acumulează în regiunile joase și netede și se îndepărtează de pe pantele abrupte sau de la altitudini mari.
Sagan și explicația prafului migrator
Această teorie a fost confirmată încă din 1967, când Carl Sagan și un coleg au explicat dinamica prafului marțian: vânturile deplasează nisipul ușor dintr-o regiune în alta, dar doar pe distanțe scurte și cu preferință pentru terenurile joase sau orizontale.
Astfel, „pătura” de oxid de fier care acoperă planeta are o grosime extrem de redusă, câțiva milimetri sau centimetri în majoritatea zonelor. Chiar și în regiunile unde stratul este cel mai gros, precum platoul Tharsis, unde se află și Olympus Mons, cel mai înalt munte din sistemul solar, grosimea maximă estimată nu depășește doi metri.
Un indiciu despre trecutul tumultuos al lui Marte?
Este interesant de observat că, deși oxizii de fier există în toată scoarța marțiană, în roci, în lava solidificată și în solul supus oxidării atmosferice, nu toate regiunile planetei sunt acoperite cu praf roșu în aceeași măsură. Hărțile obținute cu spectrometrul OMEGA de pe sonda europeană Mars Express arată că nordul și regiunile ecuatoriale au cele mai mari concentrații de hematită, în timp ce sudul este relativ sărac în astfel de compuși.
Topografia planetei joacă un rol important, sudul este mai înalt și mai accidentat, ceea ce limitează acumularea de praf transportat de vânt din zonele mai joase.
Această descoperire are implicații nu doar pentru înțelegerea climatului și geologiei marțiene, ci și pentru viitoarele misiuni umane. Dacă stratul roșu este atât de subțire, accesul la solul real al planetei, potențial bogat în resurse sau semne ale trecutului său geologic, este mai ușor decât s-ar fi crezut.
Totodată, această mască roșiatică superficială reconfigurează simbolismul și percepția planetei Marte: nu este un glob ruginit în întregime, ci o lume cu fațada vopsită de vânturi și vreme.
Planeta Roșie este, în cele din urmă, doar roșie la suprafață. Iar dincolo de această peliculă de praf, Marte poate ascunde nu doar o altă culoare, ci și o altă istorie.
