Noi cercetări au observat că atomii şi moleculele din atmosfera Pământului au călătorit prin spaţiu pentru a se stabili pe Lună timp de miliarde de ani, explicând un mister selenar ce datează din perioada misiunilor Apollo, conform unui material publicat pe 11 decembrie în revista Communications Earth & Environment, transmite Space.com, conform Agerpres.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Descoperirile nu numai că indică o modalitate prin care molecule din atmosfera străveche a Pământului ar putea fi păstrate pe Lună, dar implică şi existenţa unei abundenţe de elemente care ar putea fi utile oamenilor în eventualitatea ridicării unor baze selenare permanente.
În mostrele de regolit selenar aduse de astronauţii misiunilor Apollo, oamenii de ştiinţă au descoperit cantităţi enigmatice de substanţe volatile, care în acest caz sunt elemente precum apa, dioxidul de carbon, heliul, argonul şi azotul, care au puncte de fierbere sau de sublimare scăzute. Unele dintre aceste substanţe volatile ajung pe Lună de la Soare prin intermediul vântului solar, dar abundenţa acestor substanţe volatile, în special azotul, nu poate fi explicată exclusiv prin vântul solar.
Aşadar, în 2005, oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Tokyo au lansat ipoteză că unele dintre substanţele volatile provin de pe Pământ, sub formă de particule care se scurg din atmosfera superioară a planetei noastre atunci când primesc un impuls de la particule energetice care călătoresc în vântul solar. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă din Tokyo credeau că acest lucru s-ar fi putut întâmpla doar în primele zile ale istoriei Pământului, înainte ca planeta noastră să aibă şansa de a dezvolta un câmp magnetic global puternic, despre care credeau că ar bloca evadarea particulelor.
Totuşi, o echipă de la Universitatea din Rochester sugerează acum că această evaluare a fost greşită. Echipa din Rochester, condusă de studentul absolvent Shubhonkar Paramanick şi profesorul de astronomie Eric Blackman, a folosit simulări pe computer pentru a modela momentul în care aceste particule volatile ar fi putut ajunge pe Lună, pe baza a două scenarii diferite.
Un scenariu reprezintă Pământul timpuriu, când câmpul magnetic al planetei noastre era slab, iar vântul solar era mult mai puternic, descriind perioada din istoria Pământului în care atmosfera terestră era mai susceptibilă de a fi pierdută în spaţiu, scenariu teoretizat şi de echipa din Tokyo. Celălalt scenariu reprezenta mediul terestru modern, cu un câmp planetar mai puternic şi un vânt solar mai slab emanând de la Soarele matur.
Oarecum neaşteptat, echipa de la Rochester a descoperit că scenariul modern al Pământului este mai propice transferului de particule atmosferice de la Pământului către Lună.
Conform simulărilor, acest lucru se datorează faptului că, în loc să blocheze ruta de evadare a particulelor, câmpul magnetic al Pământului a deschis o „autostradă” pentru particule – unele dintre liniile câmpului magnetic al planetei noastre fiind suficient de lungi pentru a ajunge până la Lună.
În 2024, cercetătorii de la Universitatea din Oxford au găsit dovezi în roci bogate în fier, vechi de 3,7 miliarde de ani, din Groenlanda, că Pământul străvechi avea un câmp magnetic comparabil ca intensitate cu cel de astăzi. Aceasta este cea mai veche dovadă pe care o avem despre câmpul magnetic al Pământului, aşa că cel puţin din acel moment, şi posibil mai devreme, până în prezent, atmosfera Pământului s-a scurs puţin câte puţin în spaţiu, ajungând şi la Lună.
„Prin combinarea datelor de la particulele conservate în solul lunar cu modelarea computaţională a modului în care vântul solar interacţionează cu atmosfera Pământului, putem urmări istoria atmosferei Pământului şi a câmpului său magnetic”, susţine Blackman într-un comunicat.
Aceasta înseamnă că regolitul lunar ar putea încă să deţină o înregistrare pe termen foarte lung a istoriei atmosferice a Pământului, ceea ce, la rândul său, ne-ar putea învăţa despre cum s-a schimbat clima, mediul şi chiar viaţa pe Pământ de-a lungul a miliarde de ani.
„Studiul nostru ar putea avea, de asemenea, implicaţii mai largi pentru înţelegerea evadării atmosferice timpurii de pe planete precum Marte, care nu are un câmp magnetic global astăzi, dar a avut unul similar cu cel al Pământului în trecut, împreună cu o atmosferă probabil mai densă”, a spus Paramanick. „Examinând evoluţia planetară alături de evadarea atmosferică în diferite epoci geologice, putem obţine o perspectivă asupra modului în care aceste procese modelează o planetă şi compatibilitatea ei cu viaţa”.
În alte părţi ale sistemului solar, atmosfera subţire a lui Pluto se scurge şi spre cea mai mare lună a sa, Charon, deşi Pluto nu are un câmp magnetic intrinsec cu care să transporte particulele sale atmosferice. În schimb, gravitaţia lui Charon este cea care atrage particulele din atmosfera lui Pluto, iar gravitaţia slabă a lui Pluto permite furtul particulelor atmosferice.
Această schimbare de atomi şi molecule atmosferice ar putea avea, de asemenea, repercusiuni pozitive pentru o viitoare prezenţă umană pe Lună. Apa, de exemplu, are utilizări evidente. (Apa a fost adusă şi pe Lună cu mult timp în urmă, prin impactul cu asteroizi şi comete.) Faptul că fluxul de particule de la Pământ la Lună curge de atât de mult timp înseamnă că pe suprafaţa selenară s-ar fi putut acumula mai multe substanţe volatile decât se aşteaptă oamenii de ştiinţă.
