Nu este prima dată când milionarul britanic Richard Dinon, fondatorul start-up-ului Pulsar Fusion, face astfel de declarații. Am mai făcut-o și în 2023, apoi în 2024, atunci când a anunțat că Pulsar lucra în secret, de peste un deceniu, la un concept privind crearea rachetelor cu sistem de propulsie bazat pe fuziune nucleară. Este prima dată însă când Dinon oferă atât de multe detalii și chiar propune un termen limită pentru lansarea prototipului, relatează mai multe publicații din presa internațională.
Richard Dinon a reușit să șocheze, la propriu, comunitatea științifică internațională atunci când a dezvăluit planul său de a transforma în realitate sistemul de propulsie bazat pe fuziune nucleară pentru a pune în mișcare o veritabilă flotă de rachete reutilizabile, botezate Sunbirds.
Dacă totul va funcționa după cum susține fondatorul Pulsar Fusion, astfel de vehicule spațiale ar trebui să revoluționeze zborurile spațiale și să reducă la cel puțin jumătate durata călătoriilor spațiale. Ca un exemplu, distanța dintre Terra și Pluto ar putea fi acoperită în maxim patru ani, față de 9,5 ani, atât cât durează în prezent.
Milionarul britanic a anunțat că Pulsar Fusion va începe testele în laborator chiar din acest an, urmând ca în 2027 să obțină fuziunea nucleară în spațiu.
Există însă sceptici în rândul comunității internaționale care privesc cu reticență anunțul lui Richard Dinon. Și, chiar dacă britanicul pomenește de anul 2030 ca termen pentru lansarea prototipului Sunbird, experți din domeniul aerospațial spun că, în realitate, un astfel de concept va putea deveni realitatea abia peste cel puțin un deceniu sau două.
Cât de realist este un astfel de concept?
Tehnologia de bază a Sunbirds este reprezentată de motoarele Duel Direct Fusion Drive (DDFD), despre care compania susține că vor valorifica puterea fuziunii nucleare și, măcar la nivel ipotetic, vor permite deplasarea în spațiul cosmic la viteze cu mult mai mari decât cele posibile în prezent.
În teorie, rachetele propuse vor fi depozitate în imense docuri orbitale, înainte de a fi atașate altor nave spațiale. Acestea le vor propulsa rapid către destinațiile lor, asemenea unor „propulsoare spațiale” gigantice, ceea ce ar reduce considerabil costurile misiunilor spațiale pe distanțe lungi.
Există însă câteva detalii pe care oamenii de știință nu le pot scoate încă din ecuație. În primul rând, conceptul de fuziune nucleară se află încă departe de realitate. Iar asta face ca proiectul lui Richard Dinon să pară, mai degrabă, unul SF.
Și totuși, Dinon ar putea avea dreptate. De ce? Pentru că mediul spațial oferă condiții care pot facilita procesul de fuziune nucleară. Factorii precum gravitația redusă și lipsa atmosferei pot crea un cadru mai favorabil pentru testarea și implementarea tehnologiilor de fuziune, decât tokamak-urile terestre.
Fuziune nucleară în spațiul cosmic? De ce nu?
Reacția propusă pentru rachetele din spațiu este diferită de ceea ce încearcă să realizeze fizicienii pe Pământ. Reactoarele tradiționale de fuziune nucleară încearcă să fuzioneze deuteriu și tritiu — izotopi grei ai hidrogenului — pentru a produce un flux constant de neutroni. Acești neutroni generează căldură, care este transformată în energie, și contribuie, de asemenea, la crearea de combustibil suplimentar pentru a menține reacția.
Cu toate acestea, susțin oficialul Pulsar Fusion, pentru motoarele Duel Direct Fusion Drive (DDFD), combustibilul planificat este format din deuteriu și heliu-3. În acest caz, reacția ar genera protoni care, având sarcină electrică, pot fi folosiți direct pentru propulsie. Reacția propusă nu trebuie să dureze mult timp, ci doar intervale scurte, asemănătoare celor deja realizate pe Pământ.
Dimensiunea și forma reactorului sunt și ele importante. Tokamak-urile sunt plasate în spații uriașe subterane care trebuie să imite vidul spațial și să reziste la temperaturi comparabile cu cele de pe suprafața Soarelui.
Pentru asta, ele utilizează electromagneți care mențin plasma într-un ciclu continuu. DDFD, în schimb, este un reactor liniar care nu necesită izolarea completă a plasmei. Spațiul cosmic oferă deja un vid natural și temperaturi aproape de zero absolut, ceea ce, la nivel teoretic, ajută la evitarea supraîncălzirii reactorului.
Sunbirds ar funcționa ca veritabile remorchere spațiale
În loc sa lanseze rachete în spațiul cosmic direct de pe Terra (fuziunea nucleară nu este o metodă viabilă sau sigură pentru a lansa rachete direct de la sol), planul Pulsar Fusion este de a folosit Sunbirds ca pe niște remorchere spațiale.
Practic, oricărei nave spațiale care ajunge pe orbita joasă a Terrei i se poate atașa o rachetă Sunbird, capabilă să o propulseze mai departe în spațiu.
Astfel, în loc să fie construite rachete gigantice cu propulsoare masive pentru a învinge complet gravitația Pământului, așa cum este cazul Starship al celor de la SpaceX, Sunbirds vor permite oricărei nave spațiale care ajunge pe orbită să scape de atracția gravitațională a planetei noastre.
Acest lucru ar face mult mai fezabile și mai ieftine misiunile spre Lună, Marte și chiar mai departe, conform lui Dinan. De asemenea, Pulsar își imaginează Sunbirds funcționând ca o baterie, capabilă să alimenteze sistemele oricărei nave spațiale de care este atașată pe parcursul călătoriei.
Un alt avantaj major al Sunbirds ar fi acela că ar necesita doar cantități mici de combustibil și ar putea fi ușor realimentate și reîncărcate în timp ce sunt „staționate” pe docurile lor orbitale. Acest lucru le-ar putea face mult mai fezabile decât majoritatea celorlalte sisteme de propulsie.
Când va fi gata prototipul Sunbirds?
Conform descrierilor oferite pe site-ul oficial al companiei, Sunbirds vor avea aproximativ 30 de metri lungime și au fost descrise ca având un veritabil „design extraterestru”. Această caracteristică se datorează unei armuri groase, asemănătoare unui „tanc”, care ar trebui să le permită să reziste bombardamentului cu radiații cosmice și micrometeoriți în spațiu.
Fiecare rachetă Sunbird ar putea costa în jur de 90 de milioane de dolari (aproximativ 70 de milioane de lire sterline) pentru a fi produs, în mare parte din cauza costului extrem de ridicat al heliului-3, a estimat Dinan. Cu toate acestea, economiile pe care aceste rachete le-ar putea oferi unui client potențial le-ar face să merite costurile ridicate, a adăugat el.
Pulsar va efectua primele teste statice ale motorului DDFD anul acesta, în interiorul a două laboratoare construite recent la în orașul Bletchley, Anglia. Aceste camere sunt cele mai mari de acest fel din Marea Britanie și posibil cele mai mari din Europa, conform declarațiilor lui Dinan.
Teste inițiale nu vor utiliza heliu-3, având în vedere costurile mult prea ridicate. În schimb, un „gaz inert” va fi folosit pentru a testa modul în care motorul ar putea funcționa teoretic, a explicat fondatorul Pulsar Fusion.
În continuare, Pulsar plănuiește o demonstrație orbitală pentru unele dintre „componentele tehnologice cheie” în 2027. Cu toate acestea, Richard Dinan nu a oferit detalii despre ce va implica aceasta. Un detaliu care, alături de secretomania din ultimii ani, nu face decât să alimenteze scepticismul criticilor săi.
Dacă testele viitoare vor avea succes, Pulsar va începe să strângă fonduri pentru a construi un prototip Sunbird la scară completă și pentru a încerca să realizeze fuziunea reală utilizând heliu-3.
Cu toate acestea, Richard Dinan afirmă că nu există un termen clar pentru crearea primului prototip Sunbird. Poate fi 2030, dar estimările sunt prea speculative pentru a prezice cu exactitate când anume ar putea avea loc această premieră inginerească.
Un clip video cu modul în care vor arăta și vor funcționa „remorcherele” Sunbirds puteți viziona pe site-ul oficial al companiei.
