Emergența turismului spațial, a rachetelor reutilizabile sau planurile de a coloniza Luna sau planeta Marte în următoarele decenii, fac ca visul explorării spațiale să pară mai aproape de o realitate palpabilă decât a fost vreodată. Totul se poate sfârși însă brusc, pentru totdeauna, iar omenirea ar putea reveni la situația din perioada de la începutul secolului al XX-lea, atunci când inclusiv sateliții păreau un concept ce ține mai degrabă de literatura SF, avertizează specialiștii.
Scenariul, cunoscut și sub numele de „sindrom Kessler”, nu este unul nou. În fond, a fost enunțat încă din anii `70 ai secolului trecut. Însă omenirea a intrat deja în prima sa etapă și se îndreaptă cu pași repezi spre cea de a doua.
Penultima înainte de un final în care orice tentativă de a mai atinge orbita joasă a Terrei va deveni imposibilă, afirmă Dr. Darren McKnight, Senior Technical Fellow în cadrul companiei californiene LeoLabs, companie care monitorizează situația deșeurilor spațiale, citat de FreeThink.
Ce este sindromul Kessler?
Ideea așa numitului „sindrom Kessler” este una cât se poate de simplă. Pe măsură ce numărul sateliților și al deșeurilor spațiale va crește, o simplă coliziune între astfel de obiecte artificiale poate genera un efect de domino, imposibil de controlat, care va duce inevitabil la o veritabilă cascadă de coliziuni.
Odată pornit, un astfel de fenomen poate dura sute sau chiar mii de ani, ceea ce va face imposibilă plasarea sateliților pe orbită, va periclita existența stațiilor spațiale și va opri orice lansare în spațiul cosmic a unei rachete.
Serviciile GPS sau cele de televiziune prin satelit, precum și o parte importantă a cercetării științifice, toate vor fi duse în pragul dispariției, atâta vreme cât orbita joasă a Pământului va fi extrem de greu de atins.
Avertismentul a fost lansat în anul 1978, atunci când doi cercetători NASA, Donald J. Kessler și Burton Cour-Palais, au analizat resturile spațiale lăsate în urmă de defecțiunile mai multor rachete din clasa Delta.
La nici jumătate de secol de la această predicție, omenirea se pare că a intrat deja în prima etapă a sindromului Kessler.
Cât de aproape suntem de realitatea sindromului Kessler?
Conform lui Darren McKnight, sindromul Kessler va veni în trei etape:
- Prima va fi marcată de apariția unor defecțiuni și anomalii în cadrul sistemelor de sateliți, a stațiilor spațiale și a rachetelor de pe orbita joasă a Terrei, defecțiuni generate de coliziunea cu fragmente de deșeuri spațiale de mici dimensiuni (1 mm – 3 cm lungime)
- Scoaterea din funcțiune a numeroșii sateliți ca urmare a impactului cu fragmente de resturi spațiale de dimensiuni medii (3 cm – 20 cm lungime), precum și primele coliziuni între obiecte de mari dimensiuni (sateliți scoși din uz, corpuri abandonate de rachete, încărcături nefuncționale șamd.)
- O cascadă de coliziuni care va genera rapid un număr uriaș de fragmente și deșeuri spațiale, fapt care va duce la imposibilitatea de a mai atinge orbita joasă a Terrei
„Deja suntem în prima etapă a sindromului Kessler. Datele existente în prezent indică faptul că vom intra în cea de a doua în doar câteva decenii. Ultima etapă poate fi încă oprită, dar numai prin reglementări internaționale eficiente și printr-o schimbare a modului în care am folosit până acum orbita Terrei”, afirmă cercetătorul din cadrul LeoLabs.
În 50-100 de ani, sindromul Kessler poate deveni realitate
„În circa 50-100 de ani, dacă vom continua în acest ritm, sindromul Kessler va deveni o realitate. Vom sfârși prin avea atât de multe deșeuri spațiale încât lansarea unui satelit nu va mai fi fezabilă. Orbita joasă a Terrei va fi inutilizabilă”, adaugă John. C. Crassidis, colaborator NASA și cercetător în cadrul Departamentului de Inginerie Aerospațială din cadrul Universității din Bufallo.
O parte din misiunea sateliților va putea fi preluată de baloane de mare altitudine sau de planoare alimentate cu energie solare care să efectueze zboruri suborbitale, susține specialistul american. Astfel de tehnologii sunt însă extrem de scumpe în raport cu rezultatele pe care le pot oferi, așa că că alternativa lor pare puțin probabilă.
În schimb, zborurile în spațiul cosmic ar putea fi considerate mult prea periculoase pentru a mai putea fi puse în practică. Iar asta se traduce prin anularea oricăror misiuni către Lună sau dincolo de aceasta.
Încălzirea globală nu va face decât să accelereze procesul
Un studiu recent publicat în revista Nature de către o echipă de cercetători din cadrul MIT, SUA, și al Universității din Birmingham, susține că probabilitatea ca sindromul Kessler să devină o realitate în viitorul apropiat crește direct proporțional cu nivelul gazelor cu efect de seră din atmosferă.
Fenomenul observat de autorii studiului, cauzat de acumularea gazelor cu efect de seră, duce la răcirea și contracția atmosferei superioare a Pământului, ceea ce ridică îngrijorări serioase legate de viitorul operațiunilor satelitare și al resturilor orbitale.
În această regiune, gazele cu efect de seră se comportă diferit față de atmosfera inferioară. În timp ce GHG-urile rețin căldura și contribuie la încălzirea globală aproape de suprafața Pământului, ele extrag căldura din atmosfera superioară. Acest efect de răcire duce la o reducere treptată a densității masei atmosferice la altitudinile unde operează majoritatea sateliților din orbita joasă a Pământului.
Cum se traduce un astfel de fenomen? Simplu. O atmosferă densă implică o forță de frecare mai mare, ceeace reduce energia orbitală a sateliților, determinându-i să revină pe Pământ după câțiva ani. Într-o atmosferă mai puțin densă, sateliții ar putea rămâne mai mult timp în spațiu, ceea ce crește simțitor riscurile de coliziune și de înmulțire a deșeurilor spațiale.
Ce soluții avem pentru a evita scenariul Kessler?
„În acest moment nu avem foarte multe soluții pentru a elibera orbita joasă de numărul uriaș de deșeuri spațiale (circa 130 de milioane), în ciuda apariției tot mai multor organizații care propun soluții. Tot ceea ce putem face în acest moment este să câștigăm cât mai mult timp, în speranța că în 20, 30 sau 50 de ani, vom avea o tehnologie fezabilă care să ne permită să înlăturăm cu sujcces astfel de obiecte”, subliniazăJohn. C. Crassidis, citat de FreeThink.
Reglementările internaționale trebuie și ele revizuite, în opinia cercetătorului american, atâta vreme cât vechea legislație internațională, realizată în anii `60, nu mai este suficientă. Mai mult, trebuie ca toate țările să își unească eforturile în aceeași direcție.
Ca un exemplu, nu mai puțin de 36 de țări și 50 de companii aerospațiale private au semnat în anul 2022, alături de SUA, un acord care interzice folosirea armelor anti-satelit. India, China și Rusia, țări care au efectuat recent astfel de teste, nu se află printre semnatare.
Într-o astfel de stare de fapt, cercetătorii sunt mai degrabă pesimiști:
„De ce este nevoie pentru ca toți actorii de pe scena explorării spațiale să acționeze în aceeași direcție? Din păcate, cred că acest lucru nu se va întâmpla decât în momentul în care se va produce o tragedie. Când un astronaut va fi rănit, abia atunci se vor trezi toți la realitate”, a concluzionat John. C. Crassidis.
