Depozitarea deșeurilor nucleare a fost și a rămas una dintre cele mai sensibile și controversate provocări ale epocii moderne. Dincolo de promisiunea energiei atomice, curată, eficientă și puternică, rămâne problema delicată a ceea ce se întâmplă cu materialul radioactiv odată ce și-a încheiat rolul în producerea de electricitate sau armament.
Spre deosebire de alte tipuri de deșeuri, cele nucleare nu pot fi distruse, reciclate complet sau eliminate fără riscuri pe termen lung. Ele rămân periculoase pentru mediul înconjurător și pentru sănătatea umană timp de mii, uneori zeci de mii de ani. Așadar, depozitarea în condiții de siguranță nu este doar o provocare tehnică, ci și una politică, morală și societală.
De-a lungul decadelor, diferite state au adoptat strategii diverse pentru gestionarea acestor deșeuri. Unele au optat pentru soluții temporare, improvizate pe lângă centralele nucleare, în timp ce altele au investit în proiecte masive de depozite subterane, menite să protejeze generații întregi.
În ciuda eforturilor, o întrebare persistă: este omenirea pregătită să gestioneze o moștenire atât de periculoasă, care depășește orizontul oricărei administrații sau cicluri politice?
O problemă globală cu soluții locale
În lipsa unui consens internațional ferm, fiecare țară care utilizează energia nucleară își gestionează propriile deșeuri după propriile capacități, resurse și priorități politice. De la containere masive de oțel depozitate temporar în aer liber, până la proiecte ambițioase de depozite geologice la sute de metri sub pământ, soluțiile sunt variate și, adesea, provizorii.
Uniunea Europeană, de exemplu, încearcă să impună standarde comune și să încurajeze investițiile în siguranța pe termen lung, în timp ce țări precum Finlanda și Suedia sunt considerate modele în materie de transparență și eficiență. La polul opus, alte state se confruntă cu lipsa infrastructurii, opoziția publică sau lipsa unei voințe politice susținute.
Mai mult decât atât, apariția unor noi aplicații ale energiei nucleare, inclusiv în domeniul tehnologiilor civile, medicale sau al energiei verzi, ridică problema unei viitoare creșteri a volumului de deșeuri radioactive. Aceasta pune și mai multă presiune pe sistemele deja existente de stocare și pe autoritățile care trebuie să ia decizii în fața unui public adesea sceptic sau ostil.
Într-o lume marcată de schimbări climatice, instabilitate geopolitică și tranziții energetice accelerate, întrebarea nu mai este dacă vom continua să producem deșeuri nucleare, ci dacă le putem gestiona în mod responsabil, sigur și sustenabil. Cum răspunde fiecare națiune acestei provocări, și ce învățăm unii de la alții, ar putea defini nu doar politica energetică a secolului XXI, ci și moștenirea pe care o lăsăm generațiilor viitoare.
SUA stochează peste 90.000 de tone în peste 100 de locații
La aproape patru decenii de la desemnarea oficială a unei locații pentru depozitarea deșeurilor nucleare, Statele Unite încă nu au un loc permanent unde să-și depoziteze cele peste 90.000 de tone de materiale radioactive rezultate din industria energetică și militară. În lipsa unei soluții durabile, aceste reziduuri sunt stocate provizoriu în peste 100 de puncte din 39 de state, în condiții care ridică semne de întrebare privind siguranța pe termen lung, relatează TheConversation.
Yucca Mountain: promisiune abandonată
În 1987, Congresul american a aprobat folosirea muntelui Yucca din Nevada drept depozit geologic permanent pentru deșeuri nucleare. Însă presiunile politice, opoziția locală și procesele juridice au blocat proiectul. În 2011, finanțarea a fost complet tăiată, deși lucrările abia începuseră.
Între timp, cele 94 de reactoare nucleare active din 54 de centrale continuă să genereze deșeuri, în timp ce interesul reînnoit pentru energia nucleară, considerată o alternativă mai curată la combustibilii fosili, amplifică urgența găsirii unei soluții.
Soluții temporare, riscuri permanente
În martie 2025, Curtea Supremă a SUA a început să analizeze o propunere pentru un depozit temporar. Un verdict este așteptat până în iunie. Totuși, chiar și în eventualitatea unui acord, provocările legate de transportul și acceptarea locală a unui astfel de centru rămân majore.
Deșeurile radioactive provin din două surse principale: fabricarea armelor nucleare în timpul Războiului Rece și generarea de electricitate în centrale nucleare comerciale. Primul tip este în prezent păstrat în tancuri subterane la Hanford (Washington) și Savannah River (Carolina de Sud), dar o parte din material a început deja să se infiltreze în sol. Oficialii susțin că nu există pericole pentru sănătate, însă specialiștii atrag atenția asupra riscurilor de coroziune și fisurare a recipientelor metalice.
În cazul centralelor nucleare, combustibilul uzat este stocat inițial în bazine cu apă, apoi transferat în capsule de oțel inoxidabil, plasate în buncăre din beton la suprafață. Până la finalul lui 2024, SUA stocau peste 315.000 de ansambluri de combustibil uzat în astfel de containere. Chiar și centralele închise continuă să păstreze aceste materiale radioactive, sub supravegherea companiilor care le-au operat.
Pericolul invizibil: apa sărată
Cele mai expuse la risc sunt depozitele aflate în apropierea oceanului, nouă centrale sunt situate la mai puțin de 3 kilometri de coastă. Acolo, particulele de apă sărată din aer pot favoriza coroziunea oțelului, slăbind în timp integritatea recipientelor.
Cercetări recente finanțate de Departamentul Energiei au confirmat că oțelul inoxidabil poate suferi fisuri în aceste condiții. Totuși, probabilitatea unor scurgeri radioactive majore este considerată scăzută, deoarece ar trebui să fie afectate și tuburile de zirconiu care protejează combustibilul propriu-zis.
Pentru o soluție permanentă, SUA trebuie să găsească o locație care să îndeplinească atât criterii geologice riguroase, cât și acceptarea comunităților locale. De asemenea, transportul în siguranță al deșeurilor din întreaga țară rămâne o provocare logistică de proporții.
Până atunci, mii de containere radioactive rămân pe loc, în curțile fostelor și actualelor centrale nucleare, un testament tăcut al unei industrii care a promis energie curată, dar care lasă în urmă o moștenire dificil de gestionat.
Rusia, între moștenirea nucleară și ambiția de lider global în stocare
Rusia deține unul dintre cele mai mari volume de deșeuri nucleare din lume, o moștenire directă a deceniilor de dezvoltare intensă a energiei atomice și a arsenalului nuclear în perioada sovietică. Astăzi, țara se confruntă cu o provocare dublă, gestionarea acestei moșteniri radioactive, dar și dezvoltarea unui sistem modern de stocare care să țină pasul cu ambițiile sale nucleare actuale.
Responsabilitatea pentru stocarea și tratarea deșeurilor radioactive revine companiei de stat Rosatom, care controlează toate activitățile nucleare civile și militare din Rusia. Deșeurile nucleare sunt clasificate pe niveluri de radioactivitate, iar cele de nivel înalt, cele mai periculoase, sunt tratate cu prioritate. În prezent, cea mai importantă facilitate de depozitare se află în Zeleznogorsk, în regiunea Krasnoiarsk, Siberia, unde se dezvoltă un complex de stocare subteran pentru deșeuri radioactive de lungă durată.
În paralel, Rusia operează multiple depozite de suprafață pentru deșeurile de nivel scăzut și mediu, inclusiv instalații la Maiak și Seversk, zone marcate istoric de accidente și contaminări. Autoritățile ruse au făcut eforturi considerabile pentru modernizarea acestor facilități, dar unele dintre ele rămân subiect de îngrijorare pentru organizațiile internaționale de mediu, în special din cauza transparenței reduse.
Un element distinctiv al politicii nucleare ruse este faptul că Rusia acceptă deșeuri nucleare din alte țări, în special combustibil nuclear uzat, în schimbul unor acorduri comerciale. Oficial, acestea sunt tratate și reîntoarse, însă criticii susțin că o parte rămâne pe teritoriul rus, în special la facilități precum Maiak.
Rusia își asumă o poziție de lider pe piața mondială a energiei nucleare, cu contracte în zeci de țări pentru construcția de reactoare. În acest context, capacitatea de a demonstra că deține și un sistem robust de gestionare a deșeurilor radioactive devine nu doar o chestiune de siguranță internă, ci și de influență geopolitică.
China: cursa pentru energie nucleară și provocările stocării radioactive
Pe fondul unei tranziții accelerate către surse de energie cu emisii scăzute de carbon, China pariază masiv pe energia nucleară. Cu cel mai rapid ritm de extindere a capacităților nucleare din lume, statul chinez se confruntă cu o provocare de proporții, cum să gestioneze în siguranță deșeurile radioactive rezultate din această expansiune.
Responsabilitatea pentru întreaga infrastructură nucleară, de la exploatare la tratarea deșeurilor, revine companiei de stat China National Nuclear Corporation (CNNC). În prezent, China stochează combustibilul nuclear uzat în instalații provizorii aflate la suprafață, în imediata vecinătate a reactoarelor, acolo unde folosește bazine de răcire și containere de tip „dry cask”, similare celor utilizate în Statele Unite.
Totuși, planurile pe termen lung sunt ambițioase. China dezvoltă un depozit de mare adâncime în deșertul Gobi, unde speră să stocheze definitiv deșeurile nucleare. Lucrările de explorare și construcție se desfășoară în regiunea Gansu, într-o zonă izolată și stabilă tectonic, dar experții estimează că o soluție permanentă nu va fi operațională decât după 2050.
În paralel, China a investit în tehnologii de reprocesare a combustibilului uzat, urmărind să extragă materiale reutilizabile, precum plutoniul. În orașul Lanzhou funcționează deja o facilitate de cercetare în acest domeniu, iar alte instalații pilot sunt planificate. Deocamdată, capacitatea reală de reprocesare este limitată, iar majoritatea deșeurilor rămân în stocare temporară.
Transparența autorităților chineze privind datele despre stocarea deșeurilor radioactive rămâne însă una redusă, iar organizațiile internaționale au acces restricționat. Totuși, având în vedere ritmul rapid al construirii de noi reactoare, peste 20 în construcție și multe altele planificate, nevoia de soluții durabile și sigure devine tot mai urgentă.
India se confruntă cu provocări la capitolul deșeuri
India este una dintre puținele țări care își construiește programul nuclear cu o strategie pe trei etape, vizând folosirea pe termen lung a resurselor interne de toriu. Cu 22 de reactoare nucleare în funcțiune și planuri de extindere rapidă, India se bazează tot mai mult pe energia nucleară pentru a susține dezvoltarea economică și a reduce dependența de combustibili fosili.
Când vine vorba de gestionarea deșeurilor nucleare, India adoptă o abordare centralizată, dar conservatoare. Combustibilul uzat, principala sursă de deșeuri de nivel înalt, nu este considerat un deșeu final, ci o resursă valoroasă pentru reprocesare. India reprocesează o parte semnificativă din combustibilul său uzat pentru a recupera uraniu și plutoniu, folosind facilități dedicate, cum este cea de la Tarapur.
Deșeurile lichide și solide rezultate în urma reprocesării sunt tratate și apoi stocate temporar, în principal la Bhabha Atomic Research Centre (BARC), unde se află și centrul de cercetare al programului nuclear indian. Stocarea se face în containere specializate, protejate împotriva radiațiilor și coroziunii, în facilități aflate la suprafață sau la mică adâncime, în zone securizate.
Pe termen lung, India intenționează să dezvolte un depozit geologic de adâncime pentru deșeurile de înaltă activitate, dar proiectul se află încă în fază de cercetare și localizare a unui sit adecvat. În lipsa unui astfel de depozit permanent, o parte a comunității științifice și organizațiile de mediu avertizează asupra riscurilor pe termen lung ale stocării temporare în apropierea reactoarelor.
Transparența în privința gestionării deșeurilor radioactive este limitată, iar reglementările interne sunt în curs de actualizare pentru a se alinia mai bine standardelor internaționale. Cu toate acestea, India rămâne una dintre puținele țări care investește serios în tehnologia cu toriu și în ciclul nuclear închis, ceea ce ar putea reduce semnificativ volumul deșeurilor pe termen lung.
Pakistan: un program nuclear civil în expansiune, cu gestionare discretă a deșeurilor
Pakistanul are un program nuclear civil în plină dezvoltare, alimentat de nevoia acută de energie și susținut prin cooperare internațională, în special cu China. În prezent, țara operează cinci reactoare nucleare comerciale, majoritatea situate la complexul Kanupp (Karachi Nuclear Power Plant) și Chashma, și intenționează să extindă capacitatea nucleară pentru a combate penuria cronică de electricitate.
Cu toate acestea, gestionarea deșeurilor radioactive în Pakistan rămâne un subiect tratat cu precauție și puțină transparență publică. Autoritatea responsabilă cu reglementarea și siguranța nucleară este Pakistan Nuclear Regulatory Authority (PNRA), iar operarea centralelor este asigurată de Pakistan Atomic Energy Commission (PAEC). Ambele instituții oferă informații limitate privind procedurile exacte de stocare și tratare a deșeurilor de înaltă activitate.
În Pakistan, deșeurile de nivel scăzut și intermediar sunt tratate și stocate în centre dedicate aflate în proximitatea centralelor nucleare. În cazul combustibilului uzat, Pakistanul nu practică reprocesarea pe scară largă, ceea ce înseamnă că elementele iradiate sunt stocate în bazine de răcire, apoi transferate în containere uscate și depozitate temporar, în principal la fața locului.
Din cauza statutului său nuclear nedeclarat oficial în afara Tratatului de Neproliferare (TNP), Pakistanul nu beneficiază de aceleași canale de cooperare și asistență internațională în domeniul managementului deșeurilor radioactive ca alte țări. În plus, contextul regional tensionat și lipsa unui plan pe termen lung pentru un depozit geologic permanent ridică întrebări legate de securitatea și sustenabilitatea actualului model de stocare.
Deși autoritățile afirmă că instalațiile nucleare sunt operate în conformitate cu standardele Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), lipsa unor rapoarte publice detaliate lasă loc pentru incertitudini. Pe măsură ce programul nuclear civil al Pakistanului se extinde, presiunea va crește și asupra sistemului de gestionare a deșeurilor, o componentă esențială pentru siguranța pe termen lung a populației și a mediului.
Uniunea Europeană – reguli comune, soluții individuale
Uniunea Europeană, deși nu are un program nuclear comun, impune standarde stricte și armonizate privind siguranța nucleară și gestionarea deșeurilor radioactive prin legislația sa, inclusiv Directiva Euratom privind deșeurile radioactive (2011/70/Euratom). Aceasta obligă fiecare stat membru să își elaboreze o strategie națională de gestionare a deșeurilor nucleare, inclusiv planuri pentru depozitarea definitivă în condiții sigure, pe termen lung.
Țările membre urmează direcții comune, dar adoptă abordări diferite în funcție de politicile energetice proprii. De exemplu, Franța, cu unul dintre cele mai mari parcuri nucleare din lume, are un program avansat de reprocesare a combustibilului uzat la uzina de la La Hague și dezvoltă un depozit geologic profund la Bure, cunoscut sub numele de proiectul Cigéo.
Finlanda este prima țară europeană care a construit un depozit geologic permanent funcțional, Onkalo, săpat în stâncă granitică la 450 de metri adâncime. Acesta a devenit un model de referință în materie de siguranță pe termen lung pentru restul continentului.
Germania, în schimb, a renunțat la energia nucleară în urma dezastrului de la Fukushima, dar încă se confruntă cu problema deșeurilor. Deșeurile sunt păstrate în depozite intermediare, iar autoritățile sunt în proces de identificare a unui loc pentru un depozit geologic permanent, un proces marcat de controverse publice și întârzieri.
Suedia, Belgia, Olanda, dar și Republica Cehă sau Ungaria, urmează căi diferite: fie prin stocarea temporară la fața locului, fie prin dezvoltarea de situri naționale. În paralel, colaborările transfrontaliere în domeniul cercetării și siguranței nucleare sunt încurajate de Comisia Europeană și Agenția Euratom.
Uniunea Europeană rămâne, astfel, un laborator divers de soluții, unde unitățile de reglementare, companiile energetice și opinia publică se confruntă cu provocarea majoră a stocării în siguranță pentru mii de ani a celor mai periculoase materiale create vreodată de om.
