Dacă „Games of thrones” debuta cu decapitarea unui dezertor din Rondul de Noapte, îngrozit de venirea monștrilor de „dincolo de zidul de gheață”, un început care promitea o poveste de zile mari, AKoSK începe cu o înmormântare fugară și cu personajul central făcând un „numărul 2”, direct din picioare. Holly shit, ca să mă exprim astfel… și adio popcorn cu ciocolată.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Episodul al doilea nu se dezminte și începe cu o nuditate frontală masculină și cu un… organ supradimensionat, apoi cu un „numărul 1” fix spre cameră, că începi să te și întrebi ce spanac vrea să spună autorul în opera sa. Imagini fix gratuite, care sunt ca nuca în perete. Îți aduci aminte însă că e vorba de George R.R. Martin și obsesia lui pentru scene șocante, așa că mai dai o șansă filmului.
Deja, pe la episodul al treilea, vezi că ăștia o lălăie de nu se poate. Prima luptă, promisă și răspromisă din primul episod, se tot amână. Ser Duncan cel Înalt, adică eroul principal, jucat de un fost rugbist irlandez (Peter Claffey), face echipă cu un puștan misterios și chel, The Egg (aka Dexter Sol Ansell), pentru a-și face un nume în lumea bună a cavalerilor din Westeros. El fiind vai de viața lui, un fost scutier care se aciuase pe lângă un cavaler rătăcitor, la fel de sărac ca și el, și care nu câștigase niciun turnir în toată existența sa.
Filmul nu prea pare că știe ce vrea. Deocamdată
Nu o să fiu spoiler, dar o să spun doar că, pentru a-și atinge țelul, eroul nostru trebuie să câștige musai orice bătălie dintr-un turnir. Și asta pentru că înfrângerea echivalează cu pierderea cailor, a săbiei și a armurii, singurele sale posesiuni. Zice-se că așa erau regulile. Totul sau nimic.
Problema este că fiecare episod are în jur de 30 de minute. Adică, nici nu ai apucat să intri bine în poveste, că se și termină. Da, și fiecare episod promite o bătălie fix când se termină. Până acum, nici vorbă de așa ceva. Și, cum spuneam, știind stilul lui George Martin, probabil că vom vedea turnirul propriu-zis undeva pe la penultimul episod. Adică al cincilea. Hai că nu mai e așa mult. Doar două săptămâni.
Ideea este că filmul nu prea știe ce vrea. Sau asta e impresia pe care o lasă. Nu e nici comedie, nici dramă, nici blondă, nici brunetă, dar are o poveste care, cumva, te prinde. Te prinde pentru că ajungi, nu știi cum, să empatizezi cu eroul. Unul care, pentru prima dată, nu mai face parte din vreo elită, ci din clasa de jos. Cea mai de jos. Nu poți să zici că te dă pe dinafară empatia, dar e ceva ce te face să mai uiți că „Game of thrones” a avut un final scris parcă pe șervețele, în pauza de masă.
Aici însă, povestea pare închegată, chiar dacă e lungită artificial. Și, în stilul deja consacrat al lui George Martin, știe să trântească o schimbare de situație fix când trebuie, suficient să te facă să mai vezi încă un episod. E fix ce se întâmplă la finalul episodului al treilea, motiv pentru care am decis să îl văd și pe al patrulea.
Dar înainte de a vedea dacă bietul Duncan își păstrează armura sau ajunge de râsul celor Șapte Regate, merită să facem un pas în spate și să înțelegem cum am ajuns aici, la acest model de „spectacol la porție”, unde dragonii sau cavalerii sunt doar momeala într-un război mult mai mare al cifrelor de audiență.
Ce treabă are Roma antică cu dragonii și cavalerii din fantasticul Westeros
„Games of Thrones” a fost cireașa de pe tortul uriaș al serialelor TV, și din care HBO speră să stoarcă și ultimele resurse posibile. Serialul cu buget uriaș, cu încasări așișderea, și încheiat cu o dezamăgire care a trimis cea mai pare parte a fanilor la concurența de pe canalele de streaming. Practic, „Games of Thrones” a fost punctul culminant al unei industrii care a fost schimbată fundamental de „Rome”, serialul lansat acum 20 de ani și care a avut un impact seismic asupra televiziunii moderne de tip blockbuster.
Vorbim despre bugete demne de lung metraje hollywoodiene (Rome a beneficiat de circa 110 milioane de dolari, o sumă nemaivăzută în televiziune până atunci), eroi viciați, departe de imagine celor imaculați ca în poveștile cu Făt Frumos, decoruri fabuloase (nu imitații care parcă miroseau a polistiren) și povești care te țineau cu sufletul la gură.
„Rome” a fost anulat după numai două sezoane (inițial fuseseră programate cinci) dintr-un motiv de-a dreptul ironic… era prea scump pentru o industrie de streaming aflată încă în fașă. O decizie pe care producătorii au regretat-o rapid, atunci când au realizat amploarea fenomenului pe care îl creaseră. Însă lecția fusese învățată, iar asta nu s-a mai repetat atunci când a fost pus în scenă „Game of Thrones”.
„Game of thrones” nu a dezamăgit. Mă rog, kind off
Și „Game of thrones” nu a dezamăgit. Mă rog, kind off. Pentru că a creat o masă uriașă de fani, a generat discuții interminabile în mediul online, a adus o fervoare pe care televiziunea nu a mai cunoscut-o niciodată și a pus în scenă o poveste cum nu se mai văzuse. Una în care niciun personaj nu aveau siguranța că va mai prinde un nou episod, în care acțiunea se desfășura pe N planuri, și în care urmăreai cu sufletul la gură niște intrigi și scene de luptă care îți ridicau părul de pe mână.
Ok, au dat-o rău cu bățul în baltă la final. David Benioff și D.B. Weiss, scenariștii de până atunci, au anunțat, printre altele, „cea mai impresionantă bătălie din istoria televiziunii”, numai ca spectatorii să se trezească cu un mare fâs. O sumedenie de fire narative s-au încheiat brusc, lăsând spectatorul să se întrebe de ce naiba au fost deschise în primul rând, dacă nici măcar nu au avut o finalitate.
Practic, o poveste care dura deja de 8 ani și care trebuia să se întindă pe 10 episoade în ultimul sezon, ăla epic, (ba chiar pe încă două sezoane dacă l-ar fii ascultat pe George Martin), s-a dus pe apa sâmbetei în fix 6 episoade, cu un scenariu scris parcă pe genunchi.
Și totul, au spus fanii indignați, pentru că David Benioff și D.B. Weiss au fost prea grăbiți ca să scape de universul Westeros și să se mute în cel al lui George Lucas, la Disney și al său Star Wars.
Nu poți prinde fulgerul în sticlă de două ori
Bun. „Games of thrones” a sucombat mai penibil decât și-ar fi imaginat cineva. Fanii chiar au cerut ca sezonul 8 să fie refilmat, cu aceiași actori dar cu un cu totul alt scenariu. Dar asta nu mai era posibil, pentru că mai marii HBO ar fii recunoscut fățiș că și-au luat o țeapă epică, înainte de a da și ei una spectatorilor plătitori de abonament.
Așa că HBO a venit cu ideea salvatoare (salvatoare cel puțin în teorie), de a crea prequel-uri. „House of Dragons” a fost un succes până acum, măcar din punct de vedere al publicului nostalgic care spera la o poveste marca George R.R Martin, dar un succes minor, departe de ceea ce a fost „Games of Thrones”. Nu prea e genul de serial pe care să îl urmărești cu sufletul la gură pentru încă opt ani, atâta vreme cât se agață cu disperare de GoT, fără a reuși măcar să se apropie de emulația creată de acesta. Ceea ce te duce inevitabil la ideea unui brand deja epuizat.
Și aici intră în scenă noul „A Knight of the Seven Kingdoms”. Un prequel situat temporal între acțiunea din „House of Dragons” (vremea marilor bătălii cu dragoni uriași) și „Game of Thrones”, povestea desfășurată la apusul dragonilor și la apariția Umblătorilor Albi. Iar dacă „House of dragons” a fost clar creat pentru a mai calma fanii după chix-ul epic dat cu ultimul sezon din „Game of Thrones”, ei bine, „A Knight of the Seven Kingdoms” pare altceva.
Cât de diferit va fi, și cât de succes, asta vom vedea. Dar parcă nu poți să nu te gândești la ce spunea Mark Hamill (aka Luke Skywalker) atunci când a ieșit șocat din sala de cinema, după premiera noii serii Star Wars: „Nu poți prinde fulgerul în sticlă de două ori”.
AKoSK se vrea un fel de Dallas al streamingului
Având în vedere că se discută despre vreo 12, ba chiar 15 sezoane, AKoSK se vrea un fel de Dallas al streamingului, și e clar că și producătorii se așteaptă la un succes major. Și, așa cum spuneam, e diferit. Nu are intrigile, nici dragonii, nici scenele de sex (până acum) din mai vechile seriale. Nici măcar pe cele de luptă.
Are în schimb o poveste. Una care a început binișor. Iar poveștile, lucru știut, sunt a doua cea mai veche meserie din lume, și încă vând al naibii de bine. Dacă știi să le creezi și să le spui. Până acum, AKoSK are o jumătate de rundă de aplauze. E diferit de tot ce a fost până acum în Westeros și pare să prindă. Dacă va fi noul hit, care să rivalizeze cu GoT, sau va fi iar un chix de zile mari, asta nimeni nu știe să spună. Cred că nici măcar HBO. Pe mine, cel puțin, m-a prins. Deocamdată.
