Într-o lume în care tehnologia avansează mai rapid ca niciodată, educația digitală devine una dintre cele mai mari provocări ale societății contemporane. De la profesori care trebuie să țină pasul cu noile instrumente, până la părinți care se întreabă cum să-și protejeze copiii de excesul online, dilemele sunt tot mai complexe. Iar întrebarea esențială nu mai este dacă tinerii folosesc tehnologia, ci cum o fac.
Veronica Ștefan, expert în cadrul Consiliului Europei și fondatoare a rețelei Digital Citizens, vorbește despre nevoia urgentă de responsabilitate digitală, despre cum pot fi formate competențele viitorului și despre rolul esențial pe care îl au educatorii, părinții și comunitățile în modelarea comportamentelor online.
În acest dialog, ea explică de ce comunicarea deschisă cu tinerii și introducerea treptată a tehnologiei în educație sunt condiții cheie pentru ca generațiile viitoare să nu fie copleșite de lumea digitală, ci să o înțeleagă și să o folosească în mod conștient.
Reporter: Ce înseamnă, în primul rând, să fii cetățean digital? Și aici vă întreb: nu toți folosim internetul. Ne face asta automat pe toți cetățeni digitali? Dacă nu, care este diferența?
Veronica Ștefan: În principiu, am putea spune că, desigur, toți suntem cetățeni digitali, pentru că tehnologia este o extensie a vieții noastre. Totuși, pentru a explica termenul, trebuie să începem de la conceptul de cetățean. Ce înseamnă să fii cetățean? Aceasta presupune, în general, două dimensiuni importante. Pe de o parte, ai drepturi care îți sunt specifice și unice, iar pe de altă parte, ai responsabilități.
Da, știm că suntem cetățeni ai unei țări sau cetățeni europeni, în cazul nostru, nu doar români. Aceasta înseamnă că avem responsabilități la mai multe niveluri. La fel este și în digitalizare. Suntem cetățeni digitali prin simplul fapt că folosim tehnologia, dar suntem cetățeni digitali și pentru că ni s-au conferit drepturi speciale care ne protejează de provocările digitale și ne garantează, până la un anumit punct, accesul la tehnologie.
Accesul la tehnologie și la internet nu este, în sine, un drept garantat. Noi credem că îl avem, dar acest acces este, în continuare, condiționat de capacitatea noastră de a folosi tehnologia și de a putea plăti pentru internet, computere sau telefoane mobile, punctele de acces către cetățenia digitală.
Cetățenia digitală ține de suma drepturilor și responsabilităților noastre. Înseamnă să înțelegem cum funcționează tehnologia, care sunt beneficiile și riscurile și să avem mijloacele de a ne proteja sau de a accesa aceste beneficii. Nu este doar un concept abstract care există automat. În general, este însoțit de educație, legislație și de instrumente de protecție legală pentru situațiile în care lucrurile nu merg bine.
Rep: Și acum, ce înseamnă transformarea digitală și guvernanța online?
V. Ș.: Cred că de multe ori se vorbește despre toate acestea împreună și poate mai puțin despre guvernanța online sau digitală, adică despre modul în care se administrează tehnologia.
Transformarea digitală este un concept mai larg, pe care de multe ori îl punem în opoziție cu digitalizarea de bază. Digitalizarea simplă înseamnă doar convertirea unor documente fizice în format digital. Transformarea digitală presupune însă o schimbare profundă a proceselor și comportamentelor, la nivel individual, organizațional și instituțional.
Or, aici vorbim despre o schimbare de gândire, despre cum ne raportăm la noua dinamică, la viteza tehnologiei, la schimbarea comportamentului. Transformarea digitală este un complex, un cumul de procese, inițiative, schimbări de comportament, schimbări organizaționale și, per total, o schimbare a mentalității atunci când interacționăm cu tehnologia.
Ce înseamnă guvernanța digitală? Ei bine, aici este vorba despre cine are un rol în a lua decizii când vine vorba de noile tehnologii. De multe ori poate vorbim despre guvernanța digitală guvernamentală, în zona de guvern, de exemplu, unde ne gândim mai puțin la actorii care sunt implicați, pentru că, de decenii, guvernul a fost considerat actorul principal. Realitatea este că în sfera digitală sunt mult mai mulți actori. Adică nu este doar instituția statală, ci și platformele. De obicei ar trebui să avem și societatea civilă, care este partener egal.
Adică organizații guvernamentale, organizații ale companiilor, ale sindicatelor și chiar angajați, care sunt unități speciale, toți acești actori contribuie la guvernanță. Deci, în guvernanța digitală în general, vorbim despre mai mulți actori care, în diferite roluri, sunt implicați în gestionarea tehnologiei: de la companiile de social media, la companiile care au creat internetul și ne oferă acces, la instituțiile care stabilesc legislația, la cetățenii care sunt beneficiari. Acești actori contribuie la modul în care funcționează tehnologia și cum se aplică regulile.
Rep: De ce este important în lumea modernă să învățăm să citim corect informația online și cum pot fi învățați tinerii să o facă?
V. Ș.: Adevărat. Acum vedeți că nu mă refer întotdeauna doar la online. Mă refer la tehnologie, pentru că partea de online este doar o dimensiune. Interacțiunea cu tehnologia în sine, uneori, chiar dacă ai telefonul sau computerul în față, presupune un anumit set de competențe, competența digitală. Analfabetismul digital se traduce ca soluție prin a învăța sau a dezvolta aceste competențe digitale.
De multe ori, ele sunt văzute ca fiind ceva adresat unui public specific. De mai mulți ani în România, cursurile de tipul „tehnologia informației și calculator”, depinde cum erau denumite, acopereau această componentă. Aceasta este o componentă care a evoluat și s-a diversificat foarte mult când vorbim de competențe digitale și, într-adevăr, putem vorbi despre un analfabetism digital în România, în sensul în care, la populația adultă, undeva la 30% dintre adulți au un nivel minim de competențe digitale.
Și, surprinzător, pentru că ați menționat cuvântul „tânăr”, tinerii sunt mult mai competenți, și nu neapărat pentru că au avut mai multe oportunități de a învăța dar, cumva, competența digitală în rândul lor este mai ridicată, undeva la 60%, puțin cam mult comparativ cu populația adultă. Dar aici intră un cumul de competențe: de la a înțelege cum funcționează, chiar și la nivel simplist, o tehnologie, un software, un program, până la a-l putea utiliza în mod sigur. Adică să știi să schimbi niște setări de bază de securitate, să instalezi un antivirus sau un firewall. De altfel, multe persoane nu fac nicio modificare pe calculatorul lor, niciodată, după ce îl cumpără cu ce vine preinstalat. Așa rămâne. Apoi, trecem la componente puțin mai sofisticate.
Cum înțelegi că datele tale sunt folosite atunci când interacționezi cu platformele digitale, de la comerț online, la rețelele de socializare și mai departe? În toate aceste platforme există și o componentă de algoritm care îți influențează comportamentul și alegerile. Deci există și o parte de etică pe care trebuie să o înțelegi și să o aplici. Sunt multe dimensiuni.
A fi competent digital astăzi nu înseamnă doar a avea acces la tehnologie. Am acces la tehnologie, știu să trimit un email, știu să folosesc două-trei programe, mai mult sau mai puțin avansat. Mă consider deja mai avansat comparativ cu cei care nu le folosesc deloc sau le folosesc minimalist. Dar, pe de altă parte, trebuie precizat că doar 30% dintre adulți au competențe digitale de bază.
Nivelul de sofisticare ține de cât de bine poți folosi o tehnologie și dacă înțelegi implicațiile. Pentru că una este competența de bază a unui angajat, a unui tânăr sau chiar a unui profesor în clasele I-XII, și alta este competența necesară unui jurist, sau a unui programator. Evident, vorbim despre niveluri diferite.
Rep: Paradoxul este că tinerii, deși au acces la mult mai multă tehnologie decât cei mai vârstnici, par mai vulnerabili în fața dezinformărilor și a fake news-urilor decât noi, cei care cumva avem o gândire critică mai dezvoltată. Cum explicați acest paradox?
V. Ș.: Bine, iarăși folosim anumiți termeni care au intrat în narativul nostru de a descrie anumite categorii, cum ar fi „nativ digital”. Prin cercetare și literatură de specialitate s-a dovedit că această noțiune este incompletă. Este „nativ” din perspectiva accesului la tehnologie. Da, au avut acces la tehnologie, au crescut cu ea. Avem generații care s-au născut cu telefonul în mână și au crescut având acces atât la telefon inteligent, cât și la internet. Avem și alte generații, ca a noastră, care sunt undeva la jumătate, și altele care, de abia în ultimii 15 ani, au început să folosească un telefon inteligent, ceea ce înseamnă doar o treime, poate, din viața lor sau mai puțin.
Nativul digital nu este neapărat persoana cea mai competentă să folosească tehnologia și cred că de aici ar trebui să facem o diferențiere clară. Chiar și între aceste generații vedem diferențe. Și de multe ori, când spunem că gândirea critică nu este suficient de dezvoltată la tineri, ne referim la această generație care are astăzi 20 de ani sau mai puțin, pentru că au crescut cu tehnologia. Dar, așa cum spuneam mai devreme, adulții sunt mai puțin competenți, mult mai puțin educați din punct de vedere digital. Ei bine, când crește o generație fără a deține aceste competențe, acestea sunt efectele. Modul în care tehnologia s-a dezvoltat, și cu atât mai mult inteligența artificială, schimbă modul de gândire, modul în care se dezvoltă creierul, modul în care se dezvoltă atenția și modul în care luăm decizii și ne formăm gândirea critică.
Evident, aceste procese existau și înainte, dar acum sunt accentuate. Gândirea critică nu se dezvoltă independent de tehnologie, iar noi acum trăim efectele expunerii tehnologice, care exacerbează aceste lipsuri și deficiențe. Impactul tehnologic afectează profund modul în care funcționăm și modul în care creierul se dezvoltă.
Deci acum trebuie să descoperim alte moduri de a învăța, alte moduri de a naviga în lume. Și nu suntem pregătiți pentru aceste lucruri. Poate este puțin impropriu să spunem că tinerii sunt mai puțin pregătiți din perspectiva gândirii critice decât vârstnicii. Deși este parțial adevărat, aceasta se întâmplă doar din perspectiva faptului că tinerii sunt cei mai mulți utilizatori de tehnologie.
Nu rezultă neapărat că adulții de peste 40 de ani sunt mai competenți în a înțelege riscurile odată ce sunt expuși, de exemplu, la informația online. Doar că adulții sunt expuși mai puțin, per total, decât tinerii. Ei sunt utilizatori încă în proces de dezvoltare, cu tehnologia în mână.
Rep: Cum ați ajuns dumneavoastră de la Facultatea de Psihologie să profesați într-un domeniu atât de interesant și de nou?
V.Ș.: Aș vrea să spun că am o „rețetă” pentru cum am ajuns aici. În primul rând, pentru mine au existat mai mulți factori care au contribuit la parcursul meu profesional și la îmbrățișarea acestor termeni. Pe de o parte, afinitatea către tehnologie. Deși de multe ori pot fi critică la adresa digitalizării și a inteligenței artificiale, am crescut într-o casă unde tatăl meu întotdeauna avea un hardware în mână, crea un radio sau alte obiecte, iar eu am crescut înconjurată de piese și de reviste de tehnologie. Îmi amintesc de revistele colectate de tatăl meu, unde el folosea metode autodidacte. Învățând aceste lucruri, pasiunea pentru tehnologie a crescut în mine prin modelul oferit de tatăl meu.
Apoi, nu neapărat parcursul educațional, ci cel profesional și de voluntariat m-a introdus în zona politicilor publice. Sincer, nu am pornit de la dorința de a lucra în domeniul tehnologiei, ci din afinitatea pentru politici publice și legislație, lucruri pe care le învățasem în organizațiile de tineret în care activam, fie ca voluntar, fie mai târziu ca profesionist. Am remarcat, la un moment dat, evoluția acestui domeniu din punct de vedere legislativ la nivel european. Aceasta se întâmpla în perioada 2010-2014.
Ce mi-a atras atenția? Uniunea Europeană, de exemplu, care acum este cunoscută ca principalul organism de reglementare, de fapt nu avea competențe definite în acest domeniu. Dar faptul că exista conceptul de piață unică în Uniunea Europeană a conferit și puteri sporite în zona digitalizării și a reglementărilor aferente.
În 2014, de exemplu, când încă se negocia ceea ce astăzi știm că este GDPR, nimeni nu vorbea despre reglementări la nivel național, și nu vorbesc doar despre România, ci în foarte multe state. Cumva, asta mi-a deschis apetitul, pentru că se legau pasiunea pentru tehnologie și interesul pentru politici publice, iar eu am venit la confluența celor două. Nu cunoșteam totul, dar aveam un interes în ambele zone.
Pe de o parte, vorbeai cu ingineri și programatori și exista o zonă foarte tehnică; în mediul academic, de obicei, oamenii erau foarte specializați în domeniul tehnic, dar nu știau să explice impactul tehnologic legiuitorilor. Pe de altă parte, aveai grupuri care nu înțelegeau mecanismele politice și legislative.
Așa mi-am găsit nișa. Uneori contează doar să fii omul potrivit la momentul potrivit, fără să fii neapărat expertul unic în domeniu.
Rep.: Cum arată o zi de lucru pentru dumneavoastră? O zi din viața dumneavoastră profesională și ce faceți concret în calitate de expert în cadrul Consiliului Europei?
V. Ș.: În general, nicio zi nu seamănă cu cealaltă, pentru că am multe „pălării” și iubesc munca mea, și, în general, nu pot lucra la un singur proiect. Astfel, chiar dacă nu am programul tradițional 9-to-5, asta înseamnă că lucrez mai mult și că îmi dedic uneori și weekendurile. Ce înseamnă asta? Înseamnă să văd toate e-mailurile care intră în diferitele inbox-uri cu care am de-a face, cele 10 grupuri de chat unde avem diverse grupuri de lucru, pentru a vedea ce este prioritar. De obicei, prin asta încep. Încep să văd ce este urgent astăzi, care sunt următoarele deadline-uri, care sunt următoarele întâlniri și cum pot să jonglez între ele.
Munca mea se desfășoară pe mai multe paliere, pentru că fac și consultanță pentru organizații europene. Consiliul Europei este una dintre ele, dar nu este exclusivă, și asta înseamnă că în general avem documente pe care le revizuim sau cercetări la care contribui.
Cercetările în general presupun să analizăm literatura apărută, ce noi studii au mai fost publicate în domeniu și care dintre rezultatele lor sunt relevante. De exemplu, în domeniul meu, care activează mai mult în zona educației și a intersecției cu AI, rolul nostru, de multe ori în calitate de expert pentru aceste organizații, este să identificăm cum aceste teme noi se potrivesc în discursul despre drepturi, despre educația și competențele profesorilor. Care sunt competențele necesare pentru elevi? În general, asta înseamnă să citești foarte mult, să analizezi informația astfel încât să poți propune recomandări.
Toate instituțiile cu care lucrez caută, în general, contribuții la definirea standardelor. De exemplu: folosim inteligența artificială, ce înseamnă asta pentru școli? Spunem că nu este bine, dar cum ar putea fi mai bine? Rolul nostru este întotdeauna să aducem cunoștințele existente și să le adaptăm pentru acest sector.
Rep.: Care este cea mai mare realizare a dumneavoastră până acum din punct de vedere profesional și care este cel mai important lucru pe care considerați că l-ați schimbat prin activitatea dumneavoastră?
V.Ș.: Cred că nu mi-am atins încă potențialul, că încă mai lucrez la el și că nu am realizat ceva atât de deosebit sau atât de unic. În general, pot să spun că un merit al meu este tocmai această capacitate de a lucra foarte mult antreprenorial, foarte mult autonom. Cumva, mă bucur că acest lucru îmi oferă posibilitatea să lucrez în mai multe inițiative, să am mai multe „pălării” și roluri.
Cred că un lucru de care am fost mândră, în mod special, a fost activitatea mea din România. Ca să fiu sinceră, atunci când am înțeles că tehnologia și reglementările în zona tehnologiei vor veni ca un val peste noi, în perioada 2014-2016, când am început oficial primul sistem din zona de digital policy. Era foarte greu să găsesc uși deschise și oameni interesați să discute aceste subiecte.
Ce nu știam atunci, de exemplu, este că mie mi se părea atât de evident că, da, avem legislația europeană. Până atunci, după atâția ani în care Uniunea Europeană o adoptase, în imaginația mea lumea înțelegea ce trebuie să facă și cât de repede trebuia să se adapteze. Doar că atunci am descoperit cât de multă educație trebuie să facem și nu neapărat doar pentru tineri, cum lucrasem până atunci, ci și pentru sectorul privat. În România nu aveam, și cred că nici astăzi nu avem, acest exercițiu de a fi aliniați la discuțiile europene și internaționale. Suntem întotdeauna reactivi.
Și atunci cred că, începând acel think tank, chiar dacă între timp munca mea s-a desfășurat mai mult la nivel internațional sau în afara României, a rămas una dintre realizările mele de care m-am bucurat să contribui, pentru că s-a nimerit să fie și înainte de prima președinție a României la Consiliul Europei.
A fost perioada în care, pentru prima dată, se vorbea despre un „internal covenant” în România, adică prima dată în care aveau loc aceste discuții între industrie, guvern și societatea civilă. A fost unul dintre primele momente și mă bucur că am fost parte din acea „bucățică de istorie”.
Rep.: Care este cea mai mare temere a dumneavoastră legată de această evoluție a tehnologiei?
V. Ș.: Mie nu mi-e teamă de tehnologie, dar dacă mi-e teamă de ceva sau mai degrabă îmi pare rău de ceva, este că nu voi fi aici să văd cât de repede va evolua și să văd acele schimbări despre care acum 70 de ani doar se citea, dar care sunt acum posibile. Ceea ce pot să-mi imaginez este că, în următorii 70 de ani, vom depăși cărțile de ficțiune existente. Deci, părerea mea de rău este că nu pot trăi suficient de mult ca să văd viitorul transpus în realitate. Nu am temeri serioase, în sensul că tehnologia, da, aveți dreptate, avansează prea repede față de cum putem să o înțelegem sau să o folosim în scopuri semnificative și responsabile. Dar, în același timp, este un moment unic, probabil fără precedent.
Încercăm să ne gândim cu ce este comparabil acest moment: când a apărut prima mașină, când a apărut trenul cu aburi… și nu am un răspuns exact, pentru că mi se pare că toate aceste evoluții se acumulează acum, ca și cum am trăi simultan toate acele invenții. În ultimii trei ani, totul a explodat, și cred că suntem norocoși să trăim această perioadă.
Doar că mi-aș dori să nu mai fie atât de întâmplător. Aveam la un moment dat o expresie: „Tehnologia ni s-a întâmplat, și abia acum facem sens din ea, îi dăm valoare”. Sunt prea multe beneficii, și ceea ce mă supără cumva este că noi trăim într-un paradox. Ori îmbrățișăm tehnologia fără gândire critică, ori ne este teamă de ea.
Ne este teamă că ne pierdem locurile de muncă, ne este teamă că ne formăm pentru cariere care nu există, ne temem că pierdem autonomie, toate acestea sunt temeri valide. Și cred că, dacă am îndrăzni să intervenim mai repede, și aici ar fi cu adevărat vorba despre o transformare digitală a proceselor și a modului în care gândim, am putea să nu mai trecem prin abordarea birocratică, instituționalizată.
Să gândim cum se face un curs pentru profesori, cum se face un curs pentru elevi, dar fără să credem că totul se rezolvă doar printr-un webinar. Deci, părerea mea de rău este că nu vrem să lucrăm mai profund și mai repede pentru a integra această tehnologie într-un mod cu sens și cu semnificații.
Rep.: Cum vedeți dumneavoastră inteligența artificială și evoluția ei în viitor?
V.Ș.: Probabil nu suntem pregătiți pentru acest tip de inteligență artificială la un nivel atât de accesibil. Și aici este evident, iar dacă nu este atât de evident, chiar și cercetările care apar la fiecare trei luni ne schimbă perspectiva. Există o tendință benefică, și acest lucru nu poate fi contestat, doar că este o diferență între tehnologia digitală obișnuită și ceea ce știai înainte. Iar ceea ce numim „generative AI”, în particular, nu inteligența artificială în general ca și concept, ci „generative AI”, aici temerile sunt fondate și este important să fie prezente în mintea noastră.
Este important că există inițiative legislative care vin din urmă și multe inițiative de educație, deși nu suficiente încă, pentru că această temere vine din necunoscut și din faptul că vedem probleme care apar. Oamenii simt că tehnologia se introduce mai întâi pe piață și ei devin, cumva, cobai, pentru că abia după ce este adoptată de un număr mare de persoane începem să observăm care sunt problemele. Cred că este o diferență între, de exemplu, conceptul de digitalizare fast și ceea ce înseamnă digitalizare responsabilă (digital fresh), care s-a dovedit a fi un lucru bun, nu mai trebuie să ne întoarcem la hârtie și întâlniri în persoană doar pentru că așa era obișnuit. Întotdeauna tehnologia ar trebui implementată cu discernământ și puțin diferit de ce înseamnă un simplu proces digital. Aici trebuie discutat mai mult și înțeles în ce context este benefică și până la ce punct.
Toate problemele care au apărut, în special legate de inteligența artificială, nu derivă din simpla existență a tehnologiei, ci din momentul în care aceasta a ajuns în puncte critice, adică atunci când a devenit un substitut pentru luarea deciziilor. Și aici nu vorbim de sisteme sofisticate de inteligență artificială, ci de algoritmi sau sisteme rudimentare. Este important ca societatea să decidă niște limite. Și atunci, poate, tehnologia va fi îmbrățișată mai mult, dar poate fi privită și cu mai multă critică. Inteligența artificială nu trebuie să fie întotdeauna prima opțiune.
Rep.: Există și o problemă de etică legată de folosirea inteligenței artificiale. Spre exemplu, îmi imaginez un scriitor care își termină romanul cu ajutorul AI. Da, personajul despre care vorbesc și-a finalizat sau și-a îmbunătățit munca prin intermediul inteligenței artificiale.
V.Ș.: E o întrebare foarte filozofică. Nu sunt filozof, dar cred că merită discutată pe larg. În exemplul acesta, inteligența artificială este, bineînțeles, interpretată subiectiv. Putem întreba: este creativitatea ceva specific omului? Este acceptabil să folosim inteligența artificială pentru a genera ceva nou? Sau este, de fapt, AI un instrument prin care putem amplifica creativitatea umană?
Eu cred că problema mai mare apare atunci când folosim proprietatea intelectuală, ceva original, creat de altcineva, pentru a antrena aceste modele de inteligență artificială. Acolo este, într-adevăr, o zonă etic discutabilă. În schimb, dacă folosim tehnologia în mod transparent și o credităm corespunzător, nu văd o problemă majoră. De exemplu, dacă un scriitor menționează că două capitole au fost realizate cu sprijinul AI, acest lucru ar putea chiar adăuga o notă de onestitate și de reflecție asupra procesului creativ.
Ca instrument auxiliar, ca amplificator al creativității, inteligența artificială poate fi din ce în ce mai mult îmbrățișată. Problema reală ține însă de atribuire. De ce se folosește atât de mult inteligența artificială fără a menționa că a fost implicată? Apoi, mai există și problema erorilor, a „halucinațiilor” sistemelor , care nu sunt verificate. În astfel de cazuri, responsabilitatea nu este a inteligenței artificiale, ci a utilizatorului final, a autorului sau creatorului.
În general, marile dificultăți nu apar din simplul fapt că folosim tehnologia, ci din lipsa de transparență, când nu spunem ce facem și cum folosim aceste instrumente.
Rep.: Credeți că România are un deficit în fața acestor tehnologii recente? Și nu mă refer doar la inteligența artificială, ci la toate domeniile care evoluează foarte rapid. Există, deci, un decalaj al României sau este o problemă generalizată la nivelul Uniunii Europene?
V. Ș.: Aici lucrurile pot fi diferențiate. Depinde mult de individ, de context. Sunt și aspecte pozitive, și negative. Ca nație, noi, românii, suntem în general deschiși și curioși față de tehnologie, indiferent de vârstă. Nu cred că ne deosebim foarte mult de alți europeni care trăiesc în același timp cu noi și au acces la resurse similare.
Diferența apare, însă, la nivelul de încredere în tehnologie. Suntem mai predispuși s-o folosim pentru lucruri mici, de divertisment, dar mai reticenți când vine vorba de sarcini esențiale. Mult timp am observat această ezitare în adoptarea plăților electronice sau a altor servicii digitale. De cele mai multe ori, reticența venea din lipsa de încredere, fie în tehnologie, fie în instituțiile care o gestionează.
Aceeași problemă o vedem și astăzi, în zona securității cibernetice. Oamenii sunt adesea vulnerabili atunci când folosesc aceste instrumente fără să le înțeleagă pe deplin sau fără să știe cum să se protejeze. Se observă, totodată, o diferență clară: cu cât mergem mai spre vestul sau nordul Europei, crește încrederea în tehnologie și cresc și competențele digitale. În România, însă, problema persistă atât la nivel individual, cât și instituțional. Integrarea tehnologiei în administrația publică și în procedurile companiilor s-a făcut mai lent și cu mai multă rezistență decât în alte țări. Lipsa de încredere vine și din exemplul pe care îl oferă instituțiile publice.
Știu că poate nu e cel mai fericit exemplu, dar vedem același lucru și în Germania, care, deși este o putere economică, nu excelează la digitalizarea administrației publice. Totuși, acolo, instituțiile au inițiativa de a face tehnologia accesibilă prin servicii publice digitale, iar acest lucru schimbă comportamentele oamenilor.
Un exemplu foarte clar vine din Estonia, stat recunoscut pentru digitalizarea aproape completă a serviciilor publice. Aproape 100% dintre acestea sunt online, însă competența digitală a populației nu este de 100%. De fapt, Estonia nu e lider european la acest capitol, are în jur de 70%.
Diferența este că oamenii au încredere în stat, iar această încredere le-a crescut și deschiderea de a folosi tehnologia.
Așadar, nu trebuie să așteptăm ca oamenii să fie complet competenți digital pentru a oferi servicii moderne. Aceeași logică se aplică și în sectorul privat. Suntem curioși și interesați de tehnologie, dar lipsa de încredere în siguranța sistemelor, sau în eficiența lor reală, încetinește, în general, ritmul adopției tehnologice în România.
În discuțiile despre tehnologie și digitalizare, apar adesea termeni care pot părea greoi: guvernanță digitală, legislație digitală… Sunt noțiuni care pot intimida, dar nu ar trebui. Publicurile sunt foarte diferite: unii pot vorbi cu ușurință despre legislație, alții despre educație digitală. Sper, însă, ca aceste „cuvinte mari” să nu sperie pe nimeni, pentru că, în fond, trebuie să ne obișnuim cu ele.
Chiar dacă noi, de exemplu, nu am intrat în detaliu în ceea ce privește ce merge bine sau nu în guvernanța digitală, e important să înțelegem că fiecare dintre noi are un rol în modul în care se construiește internetul și accesul la tehnologie. Mai departe, dincolo de responsabilitatea individuală, există și o responsabilitate colectivă.
Dacă ne uităm la legislația din România, observăm că, de cele mai multe ori, noi doar preluăm directive, nu contribuim activ la adaptarea și personalizarea lor. Or, acest lucru ar fi esențial, pentru că fiecare societate funcționează diferit, chiar dacă tendințele sunt similare. Germania nu e ca România, iar România nu e ca Finlanda. De aceea, vocea României, și a românilor, la diferite niveluri este importantă.
La fel de important este și dialogul cu copiii și tinerii, pentru ca ei să poată spune ce fel de lume digitală își doresc, ce funcționează și ce nu. Din păcate, acest dialog nu există aproape deloc la noi. Noi doar adaptăm legislația europeană și considerăm că astfel ne-am îndeplinit rolul în guvernanță, dar realitatea este că dimensiunea participativă lipsește aproape complet. Și e păcat, pentru că tocmai această implicare a cetățenilor ar trebui să fie esența unei guvernanțe digitale reale.
Rep.: Estonienii, la fel ca și finlandezii, auun sistem educațional suficient de bine pregătit pentru a forma noile generații și pentru a le facilita accesul către tehnologie. Din punctul dumneavoastră de vedere, unde se situează România din acest punct de vedere? Cât de bine este pregătită școala românească pentru a forma tineri capabili să facă față unui viitor „super-tehnologizat”?
V. Ș.: Școala românească are, într-adevăr, insule de excelență. Le-a avut și le are în continuare. Însă, de cele mai multe ori, ele sunt rezultatul eforturilor individuale ale unor profesori dedicați, nu al unei abordări strategice la nivel de sistem. Adesea, totul depinde de abilitățile, entuziasmul și interesul profesorului, de felul în care acesta reușește să integreze tehnologia la clasă și să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, pedagogia digitală.
Oportunitățile de formare sunt limitate, mai ales pentru directorii de școli, licee sau universități. Aici este una dintre principalele probleme. Nu putem spune că lucrurile nu se întâmplă, se întâmplă, dar nu într-un mod structurat și organizat. Lipsesc resursele, dar și viziunea pe termen lung.
Există deja câteva studii realizate și în România care arată cum folosesc copiii și tinerii tehnologia. Surprinzător, foarte puțini o mai utilizează în scopuri educaționale, chiar și după pandemie. În perioada COVID-19, toată lumea spunea: „Ne-am digitalizat, am găsit soluții, am improvizat, am investit.” Dar, odată trecută criza, multe dintre acele soluții au dispărut. Integrarea reală a tehnologiei în procesul de învățare, nu doar în predarea online, a rămas scăzută.
Și aici se vede lipsa de viziune. În Finlanda și Estonia, de exemplu, deschiderea față de tehnologie nu a apărut peste noapte. Ea face parte dintr-un efort coerent, care implică și alte domenii ale societății. Educația, în fond, reflectă nivelul general de preocupare al unei societăți pentru inovație și progres tehnologic.
Dacă am fi avut, de pildă, transporturi digitalizate, agricultură digitalizată și servicii publice moderne, atunci și educația ar fi evoluat în același ritm. Dar, neavând aceste domenii dezvoltate, rămânem, din păcate, la o medie modestă, în linie cu restul societății.
Rep.: Dacă ar fi să schimbați ceva la școala românească, având ca model sistemul estonian, care vă este foarte aproape, sau alte exemple pe care le-ați cunoscut, ce ați schimba pentru a o transforma într-o școală mai bună?
V. Ș.: Cred că, dacă ar fi să schimb ceva sau, mai precis, să prioritizez ceva, aș pune accentul pe profesor, pe cadrele didactice. Nu vreau să intru în detalii legate de salarizare, deși sunt convinsă că este un factor extrem de important, dar cred că principala problemă este pregătirea continuă a profesorilor. În România, formarea profesională pe tot parcursul carierei este foarte deficitară.
De multe ori, ea este privită doar ca o formalitate necesară pentru a avansa în grad, nu ca o oportunitate reală de dezvoltare. Fiecare profesor trebuie, practic, să se descurce singur, să găsească soluții, să suporte costurile, să supraviețuiască într-un sistem rigid. Trăim însă într-o societate în care le cerem tinerilor să învețe continuu, să fie flexibili și adaptabili. Paradoxal, nu aplicăm același principiu celor care îi formează, profesorilor.
Dacă acest aspect ar fi cu adevărat gândit și sprijinit la nivel de sistem, educația ar funcționa mult mai bine.
În plus, cred că România are nevoie de ceva ce alte țări practică tot mai des: comunitățile de învățare între colegi, peer learning. Adică sprijinul reciproc, schimbul de experiență între profesori. La noi, astfel de inițiative există doar informal, în cancelarie, atunci când există curiozitate și deschidere. În alte locuri, însă, sunt parte dintr-un cadru organizat, recunoscut și sprijinit.
Acolo unde statul sau instituția nu poate oferi toate resursele necesare, omul devine el însuși o resursă, iar ceea ce a învățat unul poate fi transmis și celorlalți. De ce nu am face și noi la fel?
Rep.: Dacă ar fi să mă sfătuiți ce să-i transmit copilului meu pentru a-l pregăti pentru viitor, un viitor în care, probabil, eu nu voi mai ține pasul cu avansul tehnologic, ce mi-ați recomanda să fac?
V.Ș.: Mi-aș dori, în primul rând, să nu fim „depășiți” de tehnologie, dar, realist vorbind, este firesc ca la un moment dat adulții să rămână în urmă față de noile generații.
Cred că cel mai important lucru este introducerea graduală și controlată a accesului la tehnologie. Chiar dacă părintele nu este expert în domeniul digital, el poate, și ar trebui, să asigure o formă de ghidaj și supraveghere. Multe dintre problemele pe care le vedem azi, inclusiv în modul în care copiii percep tehnologia, apar tocmai pentru că le-am pus în mâini dispozitive foarte puternice, fără nicio formă de îndrumare.
De aceea, prima recomandare ar fi ca fiecare familie să stabilească niște reguli clare: de la ce vârstă are copilul acces la tehnologie; cât timp o poate folosi; ce tipuri de conținut sunt permise.
În prezent, există două extreme: părinții care interzic complet tehnologia până la o anumită vârstă și cei care o permit fără limite. Calea de mijloc, cea a echilibrului și a controlului parental este, din păcate, cea mai rar întâlnită.
Este important ca părinții să discute cu copiii despre ce urmăresc, ce îi interesează, ce îi pasionează, și să-i ajute să-și echilibreze timpul între lumea digitală și cea reală. Pentru că, oricât ne-am strădui, stimulii oferiți de tehnologie depășesc cu mult orice carte fascinantă sau excursie promițătoare.
Recomandarea mea ar fi să nu interzicem accesul, ci să-l dozăm. Cercetările recente arată că această abordare este esențială mai ales la vârstele mici. Ideal ar fi să nu ajungem în situația din unele țări, cum vedem în Australia sau Norvegia, unde se discută despre interzicerea rețelelor sociale pentru minori, ori în școlile europene care interzic telefoanele mobile în timpul orelor.
Toate aceste măsuri apar pentru că nu am găsit încă moderația. Nu există o formulă universală, dar introducerea treptată a tehnologiei și învățarea împreună cu copilul sunt, cred, cheia.
Copilul va ști, inevitabil, mai mult decât noi. Însă putem învăța împreună, putem descoperi și înțelege tehnologia alături de el. Important este să rămânem deschiși.
