De la filmele cu nave spațiale prinse în câmpuri de asteroizi, până la jocuri video cu bătălii stelare, cultura populară este fascinată de ideea coliziunilor în spațiu. Dar cât de des se ciocnesc, în realitate, obiectele cerești?
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Surprinzător sau nu, răspunsul poate fi redus la o comparație simplă, bazată pe două informații esențiale, dimensiunea obiectelor și distanța dintre ele. Cu aceste două cifre, fizicienii pot explica de ce stelele aproape niciodată nu se lovesc între ele, în timp ce galaxiile se ciocnesc frecvent, ba chiar inevitabil, susține BigThink.
Stelele, prea mici și prea singure pentru coliziuni
Soarele, ca un exemplu, are un diametru de aproximativ 1 miliard de metri (1,4, ca să fim mai exacți). În schimb, cea mai apropiată stea, Proxima Centauri, se află la o distanță de circa patru ani-lumină, adică peste 10 milioane de miliarde de metri. Asta înseamnă că raportul dintre dimensiunea unei stele și distanța până la vecina ei este de aproximativ 0,0000001.
Cu alte cuvinte, stelele sunt infinit mai mici decât distanțele care le separă. Practic, ele „înoată” izolate în imensitatea spațiului, iar probabilitatea ca două stele să se întâlnească întâmplător și să se ciocnească este aproape nulă. În afara unor cazuri speciale, cum sunt sistemele stelare binare sau regiunile ultradense din nucleele galaxiilor, stelele se ignoră reciproc, la scară cosmică.
Galaxiile – masive, apropiate și inevitabil în coliziune
În schimb, galaxiile nu au această „distanță de siguranță”. Calea Lactee, galaxia noastră, are un diametru de aproximativ 100.000 de ani-lumină. Iar vecina ei cea mai apropiată, galaxia Andromeda, se află la doar 2,5 milioane de ani-lumină distanță. Raportul dintre dimensiune și distanță este, în acest caz, 0,1, mult mai mare decât în cazul stelelor.
Asta înseamnă că galaxiile sunt mult mai mari raportat la spațiul dintre ele, iar coliziunile devin o certitudine statistică. De fapt, Calea Lactee și Andromeda sunt pe cale să se ciocnească, într-un proces lent care va începe peste aproximativ 5 miliarde de ani și va dura câteva sute de milioane de ani.
Astfel de coliziuni galactice nu sunt spectaculoase doar vizual, ci și din punct de vedere evolutiv: ele pot modifica forma galaxiilor implicate, pot declanșa noi valuri de formare a stelelor sau pot duce la fuziuni ale găurilor negre supermasive din centrele acestora.
Știința ca exercițiu de simplitate
Ce e fascinant la această explicație nu este doar concluzia, ci și simplitatea ei. Fără să fie nevoie de ecuații complicate sau simulări pe supercomputere, fizicienii pot deduce comportamentul tipic al stelelor și galaxiilor doar uitându-se la două mărimi, cât de mari sunt și cât de departe stau una de alta.
Desigur, dacă vrem să înțelegem toate detaliile, cum influențează viteza, gravitația, sau norii de gaz și materie întunecată, vom avea nevoie de instrumente mai sofisticate. Dar pentru o primă estimare, se aplică regula de aur a fizicii… începe cu o întrebare simplă și vezi cât de departe poți ajunge doar cu logică și proporții.
Iar în acest caz, proporțiile spun clar… stelele nu se ciocnesc, galaxiile da.
