O echipă internaţională de cercetători, coordonată de Carnegie Institution for Science, a observat cea mai clară dovadă de până acum a existenţei unei atmosfere în jurul unei planete stâncoase aflate în afara Sistemului Solar. Rezultatele, publicate în The Astrophysical Journal Letters, arată că planeta TOI-561 b, un super-Pământ incandescent, sfidează așteptările legate de supraviețuirea atmosferei în condiții extreme, anunță Eurekalert.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
TOI-561 b are de două ori masa Pământului, dar asemănările se opresc aici. Planeta se află la o distanță de aproximativ o pătrime din cea a lui Mercur față de Soare, iar un an complet durează doar 10,56 ore. Mai mult, o emisferă este expusă permanent spre steaua sa.
În astfel de condiții, astronomii au considerat mult timp că planetele mici și fierbinți își pierd atmosfera la scurt timp după formare. „Un astfel de obiect ar fi prea mic și prea fierbinte pentru a-și păstra atmosfera pentru mult timp”, explică Nicole Wallack, coautoare a studiului. Însă TOI-561 b pare să contrazică această regulă.
Atmosferă surprinzător de persistentă
Steaua în jurul căreia orbitează planeta este mult mai veche decât Soarele, ceea ce face și mai neobișnuită supraviețuirea atmosferei. Prezenţa acesteia ar putea explica și densitatea relativ scăzută a planetei, mai mică decât cea a Pământului.
O ipoteză plauzibilă era că planeta are un miez de fier foarte mic și o manta formată din roci ușoare, în concordanță cu compoziția chimică săracă în fier a stelei gazdă. Totuși, calculele nu au putut explica complet datele observate.
Pentru a înțelege mai bine structura termică a planetei, cercetătorii au folosit instrumentul NIRSpec al telescopului James Webb, măsurând temperaturile din timpul „eclipsei secundare”, momentul în care planeta trece în spatele stelei. O rocă expusă direct radiației ar atinge aproape 2.700 °C, dar TOI-561 b pare să rămână la aproximativ 1.760 °C. Diferența uriașă de temperatură indica un mecanism de redistribuire a căldurii.
Vânturi feroce, vapori de rocă și nori de silicați
Echipa a testat mai multe scenarii pentru a explica acest comportament, un ocean de magmă capabil să transporte căldura, un strat subțire de vapori de rocă sau o atmosferă consistentă. Doar ultima variantă era compatibilă cu datele.
„Vânturi extrem de puternice ar răci emisfera luminată și ar transfera căldura pe partea întunecată”, spune coautoarea Anjali Piette. În plus, vaporii de apă sau alte gaze ar absorbi lumina emisă, contribuind la scăderea temperaturii, iar norii strălucitori de silicați ar reflecta o parte din radiația cosmică.
Natura exactă a atmosferei rămâne un mister, mai ales că radiația intensă ar trebui să o dezintegreze. Însă un mecanism de echilibru ar putea menține stabilitatea. „Gazele scapă în spațiu, dar oceanul de magmă le absoarbe din nou în interior”, explică Tim Lichtenberg, coautor al studiului.
Astronomii au monitorizat sistemul timp de 37 de ore neîntrerupte, iar analize suplimentare sunt deja în desfășurare pentru a cartografia temperaturile și a determina compoziția detaliată a atmosferei.
