O vastă „gaură gravitațională” ascunsă sub Antarctica le oferă cercetătorilor o perspectivă rară asupra mecanismelor profunde care modelează interiorul Pământului. Potrivit unui studiu publicat la 19 decembrie 2025 în revista Scientific Reports și relatat de Space.com, această anomalie reprezintă o arhivă dinamică a proceselor lente care au remodelat planeta de-a lungul a zeci de milioane de ani.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Cunoscută oficial drept Depresiunea Geoidă Antarctică, anomalia nu este o cavitate fizică, ci o zonă extinsă în care câmpul gravitațional al Pământului este ușor mai slab. Ea reflectă modul în care masa este distribuită în adâncul planetei și oferă indicii despre mișcările rocilor din manta, la mii de kilometri sub calota glaciară.
„O fereastră către mișcările adânci ale Pământului de-a lungul a zeci de milioane de ani”
Studiul, coordonat de cercetători ai University of Florida, a reconstruit evoluția acestei anomalii pe parcursul ultimilor 70 de milioane de ani. Concluzia: nu este o ciudățenie trecătoare, ci o amprentă persistentă, modelată de curenți lenți și masivi de rocă topită care circulă în interiorul planetei.
„Este o fereastră către mișcările adânci ale Pământului de-a lungul a zeci de milioane de ani”, a explicat coautorul studiului, Alessandro Forte. Potrivit acestuia, procesele care au loc mult sub suprafață pot remodela câmpul gravitațional în moduri subtile, dar măsurabile astăzi.
Deși termenul „gaură gravitațională” poate sugera un pericol, efectul este practic imperceptibil: o persoană de 90 de kilograme ar cântări cu doar 5–6 grame mai puțin în acea regiune. În realitate, este vorba despre o depresiune foarte largă și blândă a câmpului gravitațional.
Gravitația nu este uniformă pe glob deoarece interiorul Pământului nu este omogen
Rocile fierbinți din manta tind să urce, în timp ce plăcile tectonice reci și dense coboară în profunzime. Aceste mișcări lente redistribuie masa și modifică subtil câmpul gravitațional. În regiunile unde atracția este mai slabă, suprafața teoretică a oceanului — numită geoid — se află mai aproape de centrul planetei.
În Antarctica, această „suprafață” definită exclusiv de gravitație este situată astăzi la aproximativ 120 de metri sub media globală — o diferență considerabilă din punct de vedere geofizic. Modelele arată că minima gravitațională s-a intensificat în urmă cu aproximativ 34 de milioane de ani, perioadă care coincide cu formarea calotei glaciare permanente antarctice.
Această sincronizare sugerează o ipoteză interesantă: modificările de amploare ale câmpului gravitațional ar fi putut influența subtil nivelul regional al mării și, implicit, condițiile în care s-a stabilizat calota de gheață. Totuși, cercetătorii subliniază că glaciația Antarcticii a fost determinată de mai mulți factori, inclusiv scăderea concentrației de dioxid de carbon, schimbările în circulația oceanică și reconfigurările tectonice.
Pământul prezintă și alte anomalii gravitaționale
Pentru a reconstrui trecutul, echipa a folosit imagini seismice ale mantalei actuale — obținute prin analiza undelor generate de cutremure — și a rulat modele fizice pe computere de înaltă performanță. Simulările au testat diferite scenarii privind vâscozitatea și comportamentul rocilor în timp geologic.
„Ceea ce m-a surprins este coerența poveștii pe termen lung”, a spus Forte. „Minima gravitațională persistă pe o mare parte din ultimii 70 de milioane de ani, iar variațiile sale sunt în concordanță cu reorganizări majore ale fluxurilor din manta.”
Deși Pământul prezintă și alte anomalii gravitaționale, cea din Antarctica se remarcă prin amplitudinea sa la scară mare și prin persistența îndelungată. În modelele care izolează semnalele generate de manta, ea apare drept cea mai profundă depresiune gravitațională de lungime de undă mare de pe planetă.
Descoperirea are implicații și pentru știința planetară
Anomaliile gravitaționale oferă indicii despre dinamica internă a corpurilor cerești — despre modul în care disipă căldura, cum circulă materialul dens și cum evoluează în timp. Pe planete precum Mars și Venus, variațiile gravitaționale măsurate de sonde orbitale trădează structuri interne și activitate geologică străveche.
Pământul are însă un avantaj unic: datele gravitaționale pot fi corelate cu seismologia și cu înregistrările geologice, permițând nu doar cartografierea prezentului, ci și reconstruirea trecutului. Iar această perspectivă evolutivă, spun autorii, este cea mai fascinantă parte a poveștii.
