Imagini fără precedent ale Soarelui, obţinute de sonda solară Parker, aparţinând NASA, scot la iveală misterele vremii spaţiale, conform unui material publicat miercuri de AFP, transmite Agerpres.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Erupţii de plasmă care se acumulează unele peste altele, un vânt solar vizibil în cele mai subtile detalii: cele mai apropiate imagini ale Soarelui realizate vreodată sunt o adevărată mină de aur pentru oamenii de ştiinţă.
Realizate de sonda Parker în timpul unui survol la cea mai mică distanţă de Soare din istorie, care a trecut prin coroană sau atmosfera solară, pe 24 decembrie 2024, aceste imagini, publicate săptămâna trecută de NASA, ar trebui să aprofundeze înţelegerea noastră asupra vremii spaţiale şi să ajute la o mai bună protejare a Pământului de ameninţările solare.
„Aşteptăm acest moment de la sfârşitul anilor 1950”, a declarat pentru AFP Nour Rawafi, om de ştiinţă din cadrul misiunii Parker.
O misiune începută în urmă cu mai bine de șase ani
Alte sonde spaţiale au studiat Soarele înaintea sondei Parker, dar de la o distanţă mult mai mare.
Lansată în 2018, misiunea a fost numită în onoarea astrofizicianului american Eugene Parker, care a descris pentru prima dată fenomenul vânturilor solare – fluxuri continue de particule emanate de Soare – în 1958.
Sonda Parker a intrat recent pe orbita sa finală, ceea ce a adus-o la aproximativ 6,1 milioane de kilometri de suprafaţa Soarelui. Acest record de proximitate a fost atins pentru prima dată în Ajunul Crăciunului din 2024 şi a fost repetat de două ori de atunci, în martie şi iunie, într-un ciclu de 88 de zile.
Pentru a exprima mai bine magnitudinea acestei reuşite, dacă distanţa dintre Pământ şi Soare ar fi de un kilometru, Parker a trecut la doar aproximativ 40 de metri de stea.
Erupții coronale și vânt solar: imagini fără precedent
Camera unică a navei spaţiale, WISPR (Wide-Field Imager for Parker Solar Probe), a surprins imagini în timp ce Parker explora stratul exterior al atmosferei Soarelui, numit coroană.
Editate într-un videoclip scurt de câteva secunde, aceste noi imagini dezvăluie pentru prima dată la rezoluţie înaltă erupţii de masă coronală (CME) – ploi imense de particule ionizate care joacă un rol în apariţia fenomenelor meteorologice spaţiale.
Aceste erupţii sunt responsabile în special pentru spectaculoasele aurore boreale vizibile în mare parte a lumii în luna mai a anului trecut.
„Avem mai multe CME suprapuse una peste alta, ceea ce le face atât de unice”, explică Nour Rawafi. „Este cu adevărat incredibil să vedem această dinamică la lucru.”
Un alt detaliu izbitor: vântul solar, vizibil în imagini ca un flux venind dinspre stânga, urmează o structură numită „foaie de curent heliosferic” sau „foaie de curent interplanetar” – o graniţă invizibilă unde câmpul magnetic al Soarelui se deplasează de la nord la sud.
Impactul vremii spațiale asupra Pământului
Acest lucru este crucial de studiat, deoarece joacă un rol cheie în propagarea erupţiilor solare şi impactul lor potenţial asupra Pământului.
Vremea spaţială poate avea într-adevăr consecinţe grave: poate supraîncărca reţelele electrice, poate perturba comunicaţiile şi poate deteriora sateliţii.
Cu mii de sateliţi suplimentari programaţi să intre pe orbită în următorii ani, urmărirea lor şi prevenirea coliziunilor devine din ce în ce mai complexă, în special în timpul perturbaţiilor solare, care le pot schimba uşor traiectoria.
Nour Rawafi este deosebit de entuziasmat de ceea ce urmează, deoarece Soarele se îndreaptă acum spre minimul ciclului său de activitate, aşteptat în cinci până la şase ani. Unele dintre cele mai extreme furtuni solare au avut loc în timpul acestei faze descendente, cum ar fi faimoasele „furtuni de Halloween” din 2003, care i-au obligat pe astronauţii de pe Staţia Spaţială Internaţională să ia măsuri de precauţie suplimentare împotriva radiaţiilor.
„Capturarea uneia dintre acele erupţii gigantice… ar fi un vis”, mărturiseşte omul de ştiinţă.
Parker are încă mult mai mult combustibil decât se aştepta iniţial şi ar putea continua să funcţioneze timp de câteva decenii, până când panourile sale solare se vor degrada.
Când misiunea sa se va încheia, sonda se va dezintegra încet până când va deveni, potrivit lui Nour Rawafi, „parte a vântului solar în sine”.
