Un studiu internațional de amploare arată că experiența conștientă nu ia naștere în „centrul inteligenței”, ci în regiunile senzoriale din spatele creierului, o descoperire care ar putea schimba felul în care înțelegem viața, boala și moartea, anunță Reuters.
Conștiința, sentimentul de „a fi”, este poate cel mai mare mister al existenței umane. Ce ne face să ne dăm seama că vedem o față familiară, că visăm, că ne e frică, că iubim? Până acum, cercetătorii au crezut că acest sentiment profund își are originea în regiunile frontale ale creierului, acolo unde locuiesc gândirea logică și planificarea. Dar un nou studiu masiv, coordonat în 12 laboratoare din SUA, Europa și China, aruncă în aer această presupunere.
În căutarea sursei conștiinței
Cercetătorii au măsurat activitatea electrică, magnetică și circulația sângelui în creierele a 256 de participanți în timp ce priveau imagini cu fețe și obiecte. Scopul? Să găsească „amprenta neuronală” a conștiinței.
Rezultatul i-a surprins chiar și pe liderii echipei: conștiința nu pare să apară în lobii frontali – considerați „centrul gândirii” – ci în regiunile posterioare ale creierului, acolo unde se procesează văzul și auzul.
„Ori informația legată de experiența conștientă nu se găsește în față, ori e mult mai slabă decât în spate”, a declarat Christof Koch, neurolog la Allen Institute din Seattle și coautor al studiului publicat în Nature. „Asta susține ideea că lobii frontali, deși esențiali pentru inteligență, nu sunt implicați direct în percepția conștientă”.
Două teorii, niciun câștigător clar
În cadrul studiului, cercetătorii au testat două dintre cele mai influente ipoteze științifice privind conștiința. Teoria Rețelei Neuronale Globale afirmă că o informație devine conștientă doar atunci când este transmisă către lobii frontali ai creierului, care o difuzează apoi în întregul sistem cerebral.
De cealaltă parte, Teoria Informației Integrate susține că experiența conștientă apare din cooperarea mai multor regiuni ale creierului care lucrează în tandem, integrând informațiile într-un întreg coerent.
Însă datele experimentale nu au validat în mod convingător niciuna dintre aceste teorii. Deși semnalele cele mai clare ale conștiinței au fost detectate în cortexul posterior, lipsa unor conexiuni durabile între regiunile active pune sub semnul întrebării mecanismul integrării propus de a doua teorie. Astfel, misterul conștiinței rămâne nerezolvat, în ciuda pașilor importanți făcuți.
Implicații uriașe pentru medicină și etică
Descoperirea are implicații directe pentru tratamentele aplicate pacienților aflați în comă sau în stare vegetativă. „Știm acum că un sfert dintre acești pacienți sunt, de fapt, conștienți, dar nu pot comunica acest lucru”, a declarat Koch.
Acest fenomen, numit „conștiință ascunsă”, a fost documentat recent și în New England Journal of Medicine. În lipsa unor semne exterioare, mulți dintre acești pacienți sunt considerați fără speranță, iar în 70–90% din cazuri, familiile și medicii decid întreruperea tratamentelor.
„Dacă învățăm să recunoaștem amprentele conștiinței în creier, vom putea salva vieți. Vom putea spune, cu mai multă încredere, cine e încă ‘acolo’, chiar dacă nu se poate exprima”, explică Koch.
Ce înseamnă asta pentru cine suntem?
Pe lângă implicațiile medicale, studiul redeschide întrebări profunde despre natura conștiinței. Este un copil nenăscut conștient? Un câine? O caracatiță? Un corb? Unde trasăm linia între viu și prezent?
„Conștiința este ceea ce simți când vezi chipul cuiva drag sau o simplă schiță cu un prăjitor de pâine. Nu e despre a spune ‘O văd pe Jill’, ci despre ce înseamnă să simți că o vezi”, spune Koch.
Poate că, în ciuda evoluției complexe a creierului uman, partea care ne face să simțim că existăm e una dintre cele mai vechi, cortexul senzorial. Un paradox care ne apropie mai mult de alte ființe vii decât am vrea să recunoaștem.
