Când astronauții misiunii Apollo 11 s-au întors pe Pământ după prima aselenizare din istorie, au adus cu ei aproape 23 de kilograme de regolit și roci lunare. Analiza inițială a compoziției acestor mostre, extrem de uscate, a dus la o concluzie importantă, dar eronată. Aceea că Luna ar fi complet lipsită de apă.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
În deceniile care au urmat, însă, unii cercetători au continuat să caute urme de apă pe Lună, și au descoperit în cele din urmă indicii în probe aduse de alte misiuni. Primele semne ale unui posibil progres major au apărut în anii 1990, când sonda americană Clementine a detectat indicii de gheață în craterele permanent intunecate din apropierea polului sud lunar.
Apa reprezintă mai puțin de 20–30% din material, în funcție de masă
De atunci, dovezile s-au acumulat, însă oamenii de știință nu au reușit încă să stabilească exact câtă apă există acolo. Un nou studiu publicat în revista Science Advances sugerează că răspunsul ar putea fi unul dezamăgitor.
Analizând imagini ale celor mai întunecate regiuni ale Lunii, obținute cu instrumentul ShadowCam de pe sondă sud-coreeană Korea Pathfinder Lunar Orbiter, cercetătorii au concluzionat că, în majoritatea acestor cratere, apa reprezintă mai puțin de 20–30% din material, în funcție de masă, iar multe zone ar putea să nu conțină deloc gheață la suprafață.
„Pe baza datelor actuale, suntem destul de siguri că există gheață la suprafață”, afirmă Shuai Li, autorul principal al studiului. Întrebarea esențială rămâne însă cât de abundentă este această gheață, și dacă viitorii exploratori vor putea conta pe ea pentru apă potabilă, combustibil pentru rachete sau cercetare științifică.
Originea apei lunare este un subiect important
Potrivit lui David Kring, cea mai mare parte a apei ar fi fost adusă de asteroizi și comete în urmă cu aproximativ patru miliarde de ani, iar studierea distribuției acesteia ar putea oferi indicii despre evoluția apei în întregul sistem solar.
Gheața din regiunile permanent umbrite nu ar fi fost depusă direct de aceste corpuri cerești, ci ar putea proveni dintr-un proces numit „captare la rece”, prin care vaporii de apă, proveniți din impacturi cu asteroizi sau din vântul solar, migrează și se acumulează în zonele extrem de reci și întunecate ale craterelor. Procese similare au fost identificate și pe Mercur sau pe planeta pitică Ceres.
Rezultatele studiului stabilesc o limită superioară pentru cantitatea de gheață de la suprafață în aceste regiuni. Deoarece ShadowCam poate detecta gheață doar peste un anumit prag (aproximativ 20–30%), absența semnalelor în majoritatea craterelor sugerează că fie nu există gheață la suprafață, fie aceasta este prezentă în cantități mai mici.
Rămâne însă posibil ca depozite mai consistente să existe sub stratul superficial
Căutările vor continua. Cercetătorii susțin că următorul pas este dezvoltarea unor instrumente mai sensibile, capabile să detecteze chiar și cantități foarte mici de gheață în solul lunar. Alți experți consideră însă că explorarea directă, robotică sau umană, a acestor regiuni extreme oferă cele mai mari șanse de a rezolva misterul.
„Măsurătorile orbitale sunt extrem de utile pentru o imagine de ansamblu, dar unele întrebări pot primi răspuns doar prin explorare directă, la fața locului. Cu cât vom ajunge mai repede cu roboți sau oameni în aceste zone, cu atât vom avea mai rapid răspunsuri clare”, a declarat Kring.
