Până acum, astronomii au descoperit în jur de 6.000 de exoplanete. Un număr semnificativ dintre ele se află în așa-numita zonă locuibilă a stelelor lor, regiunea unde temperaturile permit existența apei lichide la suprafață, relatează UniverseToday.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Totuși, cele mai multe dintre aceste planete sunt gigante, fie giganți gazoși precum Jupiter sau Saturn, fie giganți de gheață, ca Uranus și Neptun. Așadar, se naște o întrebare firească: ar putea unele dintre aceste planete uriașe să aibă luni locuibile?
În Sistemul Solar, niciuna dintre planetele gigantice nu poate găzdui viață. Însă unele dintre lunile lor, cum sunt Europa (a lui Jupiter) sau Enceladus (a lui Saturn), sunt considerate destinații de prim rang în căutarea vieții extraterestre. Așadar, e logic să ne întrebăm: dacă planetele uriașe din alte sisteme stelare se află în zone locuibile, ar putea avea luni unde viața să fi apărut?
Exoluni: promisiunea nedetectată
Deși teoria susține că formarea lunilor este un proces natural și inevitabil, astronomii nu au reușit să confirme până acum nicio exolună. Doar câteva semnale tentante au fost observate, dar niciunul nu a fost validat oficial. E o provocare tehnică majoră: dacă identificarea unei exoplanete e deja dificilă, găsirea unei luni care orbitează în jurul ei este cu atât mai complicată.
Un grup de cercetători din Ungaria și Olanda a decis să abordeze frontal această problemă. Studiul lor, intitulat sugestiv „Grand Theft Moons: Formarea lunilor locuibile în jurul planetelor gigantice”, urmează să fie publicat în revista Astronomy and Astrophysics. Conducătorul echipei este Zoltán Dencs, de la Centrul de Cercetare în Astronomie și Științele Pământului HUN-REN.
Cum se formează lunile?
Cercetătorii au analizat modul în care lunile se pot forma în jurul planetelor gigantice, în faza finală a procesului de formare planetară. Au folosit simulări numerice pentru a studia discurile circumplanetare, acele inele de materie care rămân în jurul unei planete după formarea sa și care pot da naștere lunilor.
Folosind 461 de planete gigantice cunoscute din bazele de date ale exoplanetelor, echipa a modelat interacțiunea dintre 100 de „embrioni lunari” și 1.000 de satelitismale (fragmente mai mici). Simulările au permis coliziuni și creșteri de masă, iar rezultatul: unele obiecte fuzionează și devin luni, altele sunt absorbite de planetă sau de stea, iar unele sunt expulzate din sistem.
Rezultatele arată că formarea de exoluni este un proces natural, chiar dacă unele dintre ele se pierd pe drum. În ciuda pierderilor de masă și a „furturilor stelare” (lunile capturate de gravitația stelei), multe luni reușesc să se formeze și să rămână stabile în jurul planetelor gazdă.
Când devin locuibile?
Locuibilitatea unei luni nu depinde doar de distanța față de steaua centrală. Pe lângă iradierea stelară, lunile pot beneficia și de încălzirea tidală – energia generată prin flexarea gravitațională cauzată de atracția planetei asupra lunii. În cazul lunilor înghețate din Sistemul Solar, această sursă de căldură ar putea menține oceane sub calotele de gheață.
Simulările arată că, dincolo de o distanță de 1 unitate astronomică (AU) de la stea, încălzirea tidală devine esențială pentru a menține condiții compatibile cu viața. Însă, după 2 AU, zona locuibilă scade dramatic, lunile sunt mai multe, dar prea mici pentru a fi considerate candidate la locuibilitate.
Unde găsim cele mai promițătoare exoluni?
Cea mai eficientă zonă pentru formarea lunilor locuibile se află între 1 și 2 AU față de steaua gazdă – similar cu distanța Pământului față de Soare. Acolo, lunile pot avea dimensiuni comparabile cu cele ale lui Marte sau chiar ale Pământului, în special dacă planeta mamă are de cel puțin 10 ori masa lui Jupiter.
Cercetătorii conchid că zona locuibilă circumstelară poate fi extinsă pentru a include și lunile planetelor gigantice – ceea ce înseamnă că trebuie să ne lărgim orizontul atunci când căutăm lumi locuibile în cosmos.
Ce urmează?
Detectarea directă a exolunilor rămâne o provocare, dar lucrurile ar putea fi pe cale să se schimbe. O echipă de cercetători a analizat deja câteva candidate cu ajutorul telescopului spațial James Webb (JWST), iar misiunea PLATO a Agenției Spațiale Europene, programată să fie lansată în curând, ar putea identifica primele exoluni confirmate.
