Konstantin Feoktistov nu a fost niciodată un cosmonaut, în adevăratul sens al cuvântului. A fost, mai degrabă, arhitectul invizibil al programului spațial sovietic. Un vizionar care nu doar că a proiectat nave, capsule și stații spațiale, ci a avut și curajul să le testeze personal în cosmos.
Urmărește cele mai noi producții video TechRider.ro
- articolul continuă mai jos -
Fără a fi pilot, fără a avea experiență de zbor, fără a fi efectuat rigurosul program de pregătire al cosmonauților. Poate cel mai important, a făcut toate astea în plină eră sovietică, în condițiile în care a refuzat cu obstinație, spre exasperarea Politbiuro-ului moscovit, să devină membru al partidului comunist.
O copilărie marcată de tragedie și curaj
Născut pe 7 februarie 1926 în Voronej, Rusia, Konstantin Feoktistov a crescut într-o epocă tumultuoasă, una marcată pe de o parte de ororile staliniste, apoi de cele ale celui de-al doilea Război Mondial. Tot atunci a trăit și una dintre cele mai dramatice experiențe pe care le poate trăi cineva.
Când orașul său natal a fost ocupat de germani, Feoktistov, în vârstă de doar 16 ani, s-a alăturat ca cercetaș Armatei Roșii. Practic, culegea informații și le transmitea trupelor ruse, pe linia frontului. În timpul unei misiuni de recunoaștere, tânărul Konstantin a fost capturat de forțele germane și dus de urgența la marginea orașului, acolo unde mai mulți condamnați își așteptau sfârșitul în fața plutonului de execuție.
Fiind doar un copil, și pentru a nu zdruncina moralul soldaților care ar fi trebuit să îl împuște, lucrurile s-au petrecut diferit. În loc de un pluton de execuție, un ofițer SS s-a apropiat de el, i-a îndreptat pistolul spre față… apoi a tras. Adolescentul a fost aruncat într-o groapă comună, printre zeci de cadavre, o groapă pe care naziștii nici măcar nu s-au mai obosit să o astupe. Asta ar fi trebuit să servească de exemplu tuturor celor care s-ar mai fi opus trupelor de ocupație.
Feoktistov s-a trezit câteva ore mai târziu. Glonțul îi străpunsese bărbia, gâtul, și ieșise fără a-i atinge coloana vertebrală sau creierul. Desfigurat, tânărul s-a târăt până la tranșeele rusești, acolo de unde a fost preluat și trimis de urgență la un spital de campanie.
Medicii l-au repus pe picioare și, dată fiind vârsta sa fragedă, dar și experiența prin care trecuse, i s-a refuzat întoarcerea pe front. A fost trimis alături de mama sa în Uzbekistan, la Kokand, acolo unde și-a putut finaliza studiile. Zece clase. Asta se întâmpla în 1943.
Studiile și formarea științifică
După război, Feoktistov a dat examen și a fost admis la prestigioasa Universitate Tehnică de Stat Bauman din Moscova, unde s-a specializat în fizică aplicată și inginerie nucleară, două domenii-cheie în dezvoltarea rachetelor balistice și a programelor spațiale sovietice. A absolvit în 1949 și, câțiva ani mai târziu, și-a luat și doctoratul în fizică, cu o teză despre controlul termic și automatizat în vehiculele spațiale.
În tot acest timp, lucrase ca intern în cadrul OKB-1, biroul de proiectare fondat de Serghei Koroliov, părintele și eminența din spatele întregului program spațial sovietic. De fapt, aici i-a și atras atenția gigantului Koroliov, un individ care trecuse prin ororile gulagului stalinist, și care a cerut expres ca tânărul absolvent să fie angajat de urgență la biroul său. Și asta în ciuda faptului că acesta refuza cu obstinație să devină membru de partid, o condiție sine qua non pentru accesul la o slujbă decentă în Uniunea Sovietică.
Creatorul de nave spațiale
Geniul lui Koroliov nu a constant doar în inginerie și proiectare. Era, de asemenea, un foarte bun pedagog și un fin observator al calităților celor din jur, acolo unde mulți eșuau să le vadă. El fusese omul care selectase echipa primilor cosmonauți, din sute de candidați aduși din toate bazele de pregătire aviatică militară din URSS. Deși oficial selecția a fost realizată de o comisie militară și medicală, Koroliov, în calitate de inginer-șef și conducător al programului spațial sovietic, a fost cel care a avut ultimul cuvânt.
Tot el a avut un cuvânt greu de spus în alegerea lui Iuri Gagarin, care a devenit primul om în spațiu, pe 12 aprilie 1961, în ciuda faptului că Politbiuro-ul îl prefera pe Gherman Titov. Se pare că l-a susținut pe Gagarin pentru profesionalismul și modestia lui, dar și pentru imaginea publică impecabilă pe care o putea proiecta în contextul Războiului Rece.
Koroliov a fost cel care a văzut și potențialul studentului erou de război, Feoktistov, și a solicitat ca acesta să fie repartizat în echipa sa de specialiști. Iar de aici, a început practic saga celui mai bun inginer al programului spațial sovietic.
Feoktistov a făcut parte din echipa care a proiectat primul satelit, Sputnik, lansat pe orbită în 1957. Pentru meritele sale, tânărul a fost promovat la conducerea diviziei de proiectare a vehiculelor spațiale cu echipaj uman. Aici a proiectat capsula Vostok, inclusiv optimizarea sistemelor de suport al vieții și a protecției termice, capsula care l-a purtat pe Gagarin în zborul său istoric în spațiul cosmic.
Ulterior, a proiectat capsula Voskhod (Răsăritul), prima navă spațială sovietică concepută pentru echipaj multiplu (până la 3 persoane).
Un cosmonaut neașteptat
În 1964, când a venit timpul să se testeze nava Voskhod 1, Feoktistov a luat o decizie care i-a șocat pe toți colegii, dar mai ales conducerea politică de la Moscova: a cerut să facă parte din echipaj. La 38 de ani, el nu era un pilot de teste experimentat, ci un inginer care își dorea să-și vadă creația în acțiune. Din nou, Koroliov a fost cel care a avut ultimul cuvânt, în ciuda opoziției unor membri marcanți ai conducerii. Nu era un secret că Feoktistov avea mulți dușmani în Politbiuro, de la simplul fapt că refuza să semneze apartenența la partidul conducător.
Decizia nu a fost ușor acceptată. În plus, Feoktistov avea probleme de sănătate, inclusiv vedere deficitară, care în mod normal l-ar fi descalificat din programul de cosmonauți. Dar el a insistat, argumentând că nimeni nu cunoștea nava mai bine decât el și că prezența unui inginer în spațiu ar fi inestimabilă pentru misiune.
Pentru un om care supraviețuise unei experiențe traumatice în război, riscurile zborului spațial păreau mai puțin intimidante. Koroliov plusase și convinsese conducerea politică de faptul că zborul unui inginer, a unui civil, în spațiu, ar demonstra superioritatea intelectualității ruse. Nu în ultimul rând, Feoktistov trăise o experiențp dramatică în război, era erou, și nici măcar conducerea politică nu putea trece peste asta.
Și astfel, la 12 octombrie 1964, Konstantin Feoktistov devenea primul inginer care a zburat în spațiu, alături de comandantul Vladimir Komarov și medicul Boris Yegorov. În plus, o făcuse fără costum spațial, doar în trening, ceva ce părea de neconceput la acea vreme. Misiunea Voskhod 1 a fost un succes răsunător. Practic, Feoktistov demonstrase că nava sa funcționa perfect. Pentru prima dată în istorie, un echipaj de trei persoane zbura în spațiu, și pentru prima dată, echipajul includea specialiști civili, nu doar piloți militari.
Viziunea stațiilor spațiale
După succesul Voskhod-ului, Feoktistov și-a îndreptat atenția către următorul mare obiectiv, stațiile spațiale permanente. El a fost unul dintre principalii arhitecți ai programului Salyut, prima serie de stații spațiale din lume.
Feoktistov a înțeles că viitorul explorării spațiale nu constă în misiuni scurte, ci în prezența permanentă a omului în spațiu. El a proiectat stații care să poată găzdui echipaje pentru perioade lungi, cu laboratoare pentru cercetare științifică și facilități pentru observarea Pământului.
Stațiile Saliut, și mai târziu Mir, au fost în mare parte rezultatul viziunii și muncii lui Feoktistov. Ele au stabilit recorduri de durată pentru zborurile spațiale și au pus bazele pentru Stația Spațială Internațională de astăzi. Tot el a conceput nava de alimentare Progress, o navă care nu doar că a avut un rol decisiv în asigurarea celor necesare pe stațiile spațiale sovietice, ci a făcut-o inclusiv cu Stația Spațială Internațională.
Principiile sale de proiectare continuă să fie folosite astăzi.
Pe parcursul carierei sale, Feoktistov a dezvoltat numeroase inovații care au devenit standard în explorarea spațială. El a lucrat la sistemele de andocare automată, care permit navelor spațiale să se conecteze în mod automat la stații. A dezvoltat sisteme de suport vital mai eficiente și a contribuit la proiectarea costumelor spațiale.
Una dintre contribuțiile sale mai puțin cunoscute, dar extrem de importante, a fost dezvoltarea sistemelor de control al orientării pentru navele spațiale. Aceste sisteme permit navelor să-și mențină poziția și orientarea în spațiu cu precizie extremă.
Feoktistov a fost, de asemenea, un pionier în utilizarea computerelor pentru controlul navelor spațiale. În era când computere ocupau camere întregi, el a reușit să dezvolte sisteme compacte și fiabile pentru utilizarea în spațiu.
Nu mai puțin important, principiile de proiectare pe care le-a dezvoltat continuă să fie folosite astăzi. Stația Spațială Internațională, navele SpaceX și multe alte vehicule spațiale moderne încorporează concepte pe care Feoktistov le-a creat cu decenii în urmă.
Propulsia ionică, un vis devenit realitate
Feoktistov a fost preocupat în egală măsură de tehnologiile de propulsie alternativă care să depășească limitele motoarelor chimice tradiționale. El visa la un viitor în care omenirea să poată ajunge pe Marte sau, de ce nu, și mai departe. Așa a creat conceptul navelor spațiale cu propulsie ionică (un tip de sistem de propulsie spațială care utilizează ioni, particule încărcate electric).
Limitările tehnologice din anii `60-`70 nu i-au permis însă să transforme în realitate un astfel de concept. Astăzi însă, misiuni precum Deep Space 1, Dawn, precum și navele spațiale care au vizat asteroizi sau planete au folosit propulsie ionică. Totul plecând de la proiectele și schițele lui Feoktistov.
Ah, și încă ceva. Feoktistov era un individ cu viziuni liberale, nu întotdeauna pe placul comuniștilor. El a militat pentru o colaborare strânsă între programul spațial american și cel sovietic. Practic, el vorbea despre unirea forțelor pentru cucerirea spațiului cosmic. Adevăratul țel al omenirii, în viziunea sa. Într-o lume divizată însă de Războiul Rece, colaborarea nu a fost decât una relativă.
Un om dedicat convingerilor sale până la capăt
După căderea blocului comunist, în 1990, Feoktistov s-a retras de la biroulOKB-1 (redenumit Energia). Programul spațial sovietic oricum devenise doar o umbră a ceea ce fusese, iar Rusia avea alte priorități decât investițiile în proiectare spațială.
În ciuda faptului că mulți dintre colegii săi, inclusiv unii dintre faimoșii cosmonauți ruși, optau pentru o carieră politică și un loc călduț în Duma de Stat, Feoktistov a refuzat din nou să devină membru al vreunui partid.
A optat, în schimb, să se angajeze ca profesor la același institut pe care îl absolvise în 1949, Universitatea Tehnică din Moscova. S-a stins din viață pe 21 noiembrie 2009, la vârsta de 83 de ani, dar a lăsat în urmă o moștenire extraordinară. Nu doar începutul explorării spațiale i se datorează într-o măsură uriașă, ci și realizările sale care sunt folosite și azi.
Modulele rusești din Stația Spațială Internațională, rachetele Soiuz care zboară și azi, rachetele cu propulsie ionică, toate sunt concepte și creații ale sale. Practic, astăzi, când privim spre noi misiuni spre Marte sau dincolo de ea, facem acest lucru stând pe umerii unui vizionar precum Konstantin Feoktistov.
